De ziua naţională se dă noroc cu lapte

După doi ani în care la conducerea municipiului Rădăuţi nu a fost nimeni, iar primăria era ca oricare altă clădire părăsită din oraş, 1 Decembrie a fost în acest an una dintre cele mai frumos organizate sărbători de trei ani încoace. Deşi nu s-a servit tradiţionala fasole cu cîrnaţi, iar tăria nu a curs gîrlă, oamenii nu s-au plîns şi au asistat, timp de o oră, la parada de ziua naţională. Dacă pe cei mai mulţi îi găseai în centru, frumos îmbrăcaţi şi sărbătorind cu fast, mulţi dintre locuitorii oraşului ori nu au dorit să participe sau au uitat ce zi este. Cert e că 1 Decembrie i-a prins muncind de zor la tăiatul lemnelor pentru iarnă sau mergînd să vîndă diverse produse prin pieţe sau din casă în casă.

„Ehe domnişoară, dacă ştiam că­ azi e sărbătoare nu mai tăiam lem­ne. Mi-a căzut capul la topor de două ori. E păcat de la Dumnezeu să mun­ceşti de sărbători. Ce ziceai că e?”, mă întreabă surpins Bruno. Îşi po­tri­veş­te mai bine căciula neagră pe frunte şi îmi arată cum a făcut „o ţi­gă­nea­lă” şi a băgat o bucată de surcică mai groasă la capătul lamei de topor pentru a o fixa ca să nu mai cadă. De 1 Decembrie, l-am găsit în faţa casei sale undeva la capătul Rădăuţiului, departe de festivităţile somptuase ca­re aveau loc în centrul oraşului. Roşu la faţă de oboseală şi transpirat de la efort, dar şi din cauza cojocului gros pe care îl poartă, îmi spune gî­fî­ind că se jură că a uitat de tot că azi e ziua naţională şi se dă doi paşi în spa­te, făcîndu-și cruce.

Îmi povesteşte că acum două zi­le a cumpărat de la nişte ţigani care umblau cu căruţa vreo şase metri cubi de lemne şi, pentru că miercuri se săr­bă­torea Sfîntul Andrei, a vrut numaidecît să se apuce de joi de trea­bă. „Nu am vrut să dea zăpadă mare şi să le ude, că pe urmă nu mai ar­deau în sobă. Sînt om credincios şi ştiu de la mama şi de la tata că duminica şi în zi de sărbătoare nu se lucră.” Înfige toporul în butuc şi îmi spune vesel că treaba pe azi s-a terminat şi mă întreabă rîzînd dacă mîine nu mai este vreo altă sărbătoare, că se a­nun­ţă viscol şi trebuie să apuce să bage lemnele la dos la timp.

Față de Bruno, Dorin ştie ce se sărbătoreşte azi, dar zice că-i unul dintre acei patrioţi diferiţi, care nu ies o dată pe an în drum, iar apoi se în­chid în casă şi se plîng ce ţară de tot rîsul avem. „Nu îmi place să mă duc la manifestările astea. Eu săr­bă­toresc călătorind şi bucurîndu-mă de ţara mea în alt mod: vizitîndu-i fie­care colţişor”. Îmbrăcat într-o gea­că maro de sub care se vede un ha­no­rac negru, el îmi povesteşte că, la cei 37 de ani pe care îi are, a călătorit cam prin toată România, iar singurii mar­tori îi sînt cauciucurile roase şi kilometrajul motocicletei care stă acum „la hibernat”, în şoprul vechi din spa­tele casei. „Nu am un garaj special, dar lîngă lemne am făcut un loc spe­cial amenajat unde pot să ţin motocicleta pînă se termină iarna şi pot să mă plimb din nou.” Ştie ce-i pe da­ta de 1 Decembrie, dar nu îi place mo­dul în care se sărbătoreşte şi „naivitatea oamenilor care vin îm­po­po­ţo­naţi în fiecare an să se uite la ceva ce nu înţeleg deloc”. Şi-a cumpărat mo­tocicletă prima dată acum trei ani, dar pînă atunci vizitase deja cele mai multe locuri din ţară pe bicicleta sa. Împreună cu un grup de din Ră­dă­uţi, aceştia îşi luau „bicicletele, conservele cu fasole şi corturile în spi­nare” şi mergeau unde se hotărau a­tunci, pe loc.

Patriotism și bani de coroană pentru nota zece

Încă de dimineaţă se lucra inte­ns și drumul din centru se bloca pen­tru festivitate, iar spre prînz, oraşul s-a însufleţit de oameni. Îmbrăcaţi ca­re mai de care mai festiv, cu panglici mari înfipte în piept şi cu tricolorul în mîini, aceştia ascultau atent slujba de ziua naţională. În faţă stau profesori şi copii cu coroane de flori care îşi reprezintă liceele şi şcolile de unde provin. „Cred că ăla care vorbeşte e primarul. Tare bun e omul ăsta, în sfîr­­şit se face ceva”, şuşotesc ca pen­tru ele două femei care comentează şi scanează atent din priviri fiecare persoană care vorbeşte la microfon.

Într-un oraş în care, timp de a­proape doi ani, Primăria a fost doar un obiect decorativ, în care puteai intra şi ieşi orcînd voiai, iar pe sca­u­nul primarului nu era nimeni care să conducă, astăzi Rădăuţiul a avut „u­na dintre cele mai frumos organizate sărbători”. La monumentul dedicat ero­ilor căzuţi în război, din faţa Mă­năstirii Bogdana, s-a de­pus un nu­măr mare de coroane. Andra îmi spune că a venit aici mai ales din patriotism, dar ca să aibă şi nota ze­ce la franceză. „Eu şi cîţiva colegi am ve­nit cu dirginta. Am pus bani să cum­părăm coroană şi ne-a promis că da­că o să venim ne pune zece”. Cu de­coraţiuni de tot felul, în cele trei culori, oraşul a fost împodobit de la un capăt la altul de ghirlande, lu­mi­ni­ţe şi steaguri de mărimi diferite. Chiar şi pe cîteva semne de „Stop” sau „Ce­dează trecerea”, cei mai glumeţi au atîrnat cîteva steguleţe cu iz festiv.

Cel mai bun vehicul, bicicleta

La paradă s-a oprit să se uite şi tanti Aniţa. Şi-a proptit bicicleta de zid şi se ridică din cînd în cînd pe vîr­furi ca să poată zări cîte ceva. Îm­bră­cată într-o geacă de fîş mov, nişte pan­taloni kaki şi cu un fular negru, de lînă, pe cap, aceasta îmi po­ves­teş­te că s-a trezit încă de la cinci di­mi­nea­ţa ca să vină la oraș să vîndă lap­te. Are faţa brăzdată de riduri a­dînci, iar mîinile îi sînt aspre şi bă­tu­cite de muncă. Locuieşte în Mă­ne­uţi, un sat din apropierea Rădăuţiului şi în fiecare zi are aceeaşi rutină. Se trezeşte, mulge vaca, pune laptele în sticle de doi litri, îşi ia bicicleta şi mer­ge să îl vîndă. Face asta de cînd se ştie, iar vara, după ce vinde laptele, mer­ge să muncească împreună cu so­ţul ei, la cîmp. Cu bicicleta mer­ge încă de cînd era mică, iar pînă azi îmi spune că nu ar lăsa-o pentru nimic în lu­me. Copiii au şi maşină, dar ea aşa s-a obişnuit.

Are deja clienţii ei fideli, iar as­tăzi, în coş, nu mai are decît două sti­cle. „Am terminat treaba mai repede ca să pot să vin şi eu să mă uit. Sticlele astea mi-au rămas pentru că nu le-am găsit pe doamne acasă. Poate sînt pe aici şi le cumpără ca să nu plec cu marfa acasă. Aduce ghinion.” Îmi spune, ca pentru ea, că şi-ar fi do­rit să înveţe mai multă carte, dar nu a apucat să facă decît şapte clase, că atît s-a putut pe vremea comunismului. Îşi doreşte să îşi vadă cei doi nepoţi la facultate şi mereu îi pune să înveţe şi să nu se culce pînă nu îi ascultă ca să va­dă dacă şi-au în­vă­ţat lecţiile.

Îmi spu­ne chicotind că a întrebat odată despre 1 Decembrie şi ştie ea sigur că a văzut la televizor că e vor­ba despre o unire, dar nu mai ţi­ne minte despre ce şi cum era vor­ba. Glu­meş­te, iar obrajii crăpaţi de la frig i se în­roşeşc de rîs. „Diseară, cînd a­jung acasă, dacă nu o să co­boa­re soţul meu în beci după o sticlă de vin, o să dăm de sărbătoare noroc cu lapte”.