Poetul a plecat, sonetul e acasă

„Omule, să construiești o casă, să faci un copil și să plantezi un pom!” Mihai Codreanu și-a construit o casă și, imediat ce-a văzut-o gata, a plantat și pomul care astăzi stă alături de o sculptură a bustului său în fața casei memoriale care-i poartă numele. Văzut prin anexa dormitorului său elegant, plopul din fața casei pare că se ridică atît de sus, spre cer, încît vrea să-l atingă pe Dumnezeu. Sau, poate, cu încă puțin de crescut, vrea să ajungă iar în mîinile poetului pe care Iașul pare că l-a uitat și căruia, odată cu numele, i-au dus departe de tot, în uitare, și volumele de sonete rămase fără pereche în toată poezia românească.

                                                      Bustul și pomul plantat de Mihai Codreanu

Cîinii și Vila Sonet

Sonetul e o poezie cu formă fixă. Are 14 versuri, două catrene și două terține. Adună 11 silabe pe fiecare vers și, dacă faci un scurt calcul matematic, ajungi să vezi că are fix 154 de silabe. Sonetul nu-i o poezie pe care o poți găsi oriunde, dar pe care o poți găsi dacă, atunci cînd treci pragul casei pe care și-a construit-o după pofta inimii Mihai Codreanu, îți treci ochii și peste ultima treaptă, cea mai de sus. Acolo, pe cimentul gri, într-un chenar mic de mozaic o să găsești scris cu majuscule roșii: „Vila Sonet”, așa cum poetul a botezat-o.

Mozaicul de pe ultima treaptă a Vilei Sonet

Și, mai mult, ca să nu rămînă poezia pradă tuturor tîlharilor vremii, sonetistul i-a comandat doi editori de nădejde, pe care i-a așezat de-a stînga și de-a dreapta ei, la înălțimea tuturor treptelor. Ai zice, de fapt, că sînt doi – dar de fapt e același; e silueta lui Lord, a cîinelui lui Mihai Codreanu, în dublu exemplar, care-a rămas la fel de-atunci, din 1934, pînă astăzi. Celălalt cîine pe care l-a avut, jertifit trecerii timpului, se numea Bibi și-a fost cadoul poetului pentru prietenul său, magistratul Grigoriu. Cîinele n-a fost însă singurul cadou făcut de Codreanu prietenului său magistrat. Chiar dacă a studiat dreptul, filozofia, filologia, arta dramatică și chiar doi ani de medicină, pe care n-a mai terminat-o, Mihai Codreanu a fost licențiat doar în filozofie, artă dramatică și drept. Teza lui deLicență, numită „Puterea părintească în dreptul roman și român” i-a dedicat-o tatălui său, care-a murit atunci cînd poetul avea numai un an, mamei sale și prietenului său, magistratului Grigoriu.

Statuia cîinelui Lord, în dublu exemplar

Jucătorul de șah

Beatrice Panțiru e muzeograf în Casa Memorială „Mihai Codreanu” de aproape 15 ani. E blondă, are ochi albaștri și știe pe dinafară tot ce se poate ști despre Mihai Codreanu – din cărți, din scrisori și din cele auzite în poveștile Iașului, date mai departe. „Casa aceasta, atît de frumoasă și originală cum e ea, putem spune că e casa premiu – terenul a fost donat de către primărie, pentru că așa se dădea atunci, cîte un lot de teren intelectualilor premiați ai Iașului, iar construcția a fost făcută din premiile cîștigate mai apoi, din poezie.” În biroul de lucru al poetului, lucrurile originale, spune muzeografa, au rămas la fel. Stă în mijlocul încăperii, cu mîinile cu degete subțiri împreunate și-și plimbă privirea peste biroul în fața căruia, într-un balansoar, e așezată o siluetă făcută din hîrtie de ziar, îmbrăcată cu unul dintre halatele de casă ale sonetistului.

Pereții gălbui și mobilierul vechi, atent decorat cu motive ornamentale, dau încăperii, peste care curge lumina, impresia că soarele s-ar fi instalat și-ar fi pudrat cu razele lui tot ce-a găsit în odaie. Dormitorul, construit tot după cum artistul și l-a dorit, adună tot felul de curiozități. De la un balansoar atît de vechi care-a aparținut tatălui poetului, la mînere de sertare confecționate din baga, adică din carapace de broască țestoasă, la un covor cu însemnele masonice. „Mihai Codreanu, ca toți intelectualii acelei vremi, a fost și el cooptat în loja masonică, debutînd în Loja Dimitrie Cantemir, la Iași, alături de Sadoveanu”, spune Beatrice Panțiru. Tot alături de Sadoveanu își petrecea sonetistul serile jucînd șah într-o anexă a dromitorului, cu obloane înalte și perdele albe creponate. „Codreanu l-a învățat pe Mihail Sadoveanu să joace șah. Și l-a învățat atît de bine, că Sadoveanu a devenit mai apoi Președintele Federației Române de Șah.” Muzeografa surîde și chicotește cînd spune că, dacă măsuța și tabla de șah sînt chiar piesele autentice, scăunelele de-acum nu sînt originale, „că la statura marelui Sadoveanu, n-ar fi rezistat deloc!”.

Dormitorul lui Mihai Codreanu

Măsuța din anexă, la care Mihai Codreanu l-a învățat pe Mihail Sdoveanu să joace șah

Profesorul

În spatele casei premiu se afla o altă casă de culoare verde,care i-a aparținut tot prietenului Sadoveanu, dar pe care „acesta n-a vrut s-o lase să fie eclipsată de vila frumoasă a sonetistului, așa că s-a mutat în Copou”. Vila Sonet a construit-o Codreanu în 1934, cînd s-a și mutat aici, de pe strada Lăpușneanu, împreună cu prima sa soție. Numită Sofia Betina Veker, tînăra făcea parte dintr-o comunitate de evrei din Suceava și a murit de tuberculoză după 40 de ani de căsătorie, lăsîndu-l pe Codreanu singur, alături de Ecaterina Harea, menajera familiei lor. Alături de ei timp de 19 ani, Ecaterina a devenit în 1952, atunci cînd sonetistul a cerut-o de nevastă, cea de-a soua soție a poetului.

Mihai Codreanu, Ecaterina Harea și motanul Ivu

„Cati, așa cum o știau toți, era o gospodină impecabilă – ținea casa într-o ordine perfectă, iar la șezătorile literare cînd aici se adunau Otilia Cazimir, George Topîrceanu, Ionel Păstorel Teodoreanu, Sadoveanu sau tineri artiști și studenți ai Iașului, Cati avea grijă de toți; făcea ceaiul, punea masa și era extrem de grijulie”, spune muzeografa. Printre studenții prezenți la serile din salonul Vilei Sonet erau și cei cărora Mihai Codreanu le era profesor, pentru că ocupase un post de profesor de dicție, citire expresivă, etică, psihologie teatrală și scenică la Universitatea de Arte ieșeană.„Circulă o povestioară care îl conturează perfect pe Mihai Codreanu profesorul – așa cum era el; un om extrem de talentat și elegant, însă totodată sobru și perfecționist. Se făcea că la cursuri, ajungînd la timp, profesorul încuia ușa pe dinăuntru și nu-i mai lăsa pe studenții întîrziați să intre. Astfel că, ori de cîte ori în sală erau repetiții, iar cei care urmau să-și spună rolurile nu erau la curs, ci pe hol, piesa era dusă la bun sfîrșit. Cum? Studenții de pe hol ascultau piesa cu urechea lipită de ușă, iar cînd le ajungea rîndul, își strigau din toți rărunchii replicile prin ușă, doar pentru că voiau, oricum, să asiste”, povestește ușor amuzată muzeografa.

Scriitorul

Pe lîngă treburile casnice, Cati a fost cea care i-a fost alături scriitorului și atunci cînd vederea a început să-i slăbească de tot. Dacă la 29 de ani sonetistul „a fost diagnosticat cu maladie incurabilă de vedere a cărui evoluție l-a condamnat la orbire”, după vîrsta de 60 de ani, Mihai Codreanu abia mai zărea, în lumină puternică, cîte o siluetă. Atunci a început să-i dicteze lui Cati, secretarei sau scriitorilor ieșeni care se-adunau în salonul Vilei Sonet. Sonetele n-au fost singurele poezii scrise de Mihai Codreanu. La început, „pe la 18-19 ani, trimitea și el, ca toți scriitorii vremii, poezii la gazete – erau poezii normale, cu versuri libere”.

Mai apoi, deși poezia a rămas cea care l-a consacrat și i-a adus multe dintre distincțiile importante ale vremii, sonetistul s-a deprins să facă și traduceri. Vorbea franceza dumnezeiește, întrucît era limba pe care o învățase acasă, loc în care aceasta se scria și se vorbea fluent. Așa c-a început să traducă din poezia lui Charles Beaudelaire și s-a apropiat, din ce în ce mai mult, de dramaturgia franceză. Ba, mai mult, după studiile de artă dramatică, după ce-a mers și s-a specializat la Paris, „a cunoscut pleiada de artiști parizieni și s-a întors acasă unde, cînd a început să fie profesor și, mai apoi, director al Teatrului Național ieșean, tot ce-a vrut să facă a fost să pună în scenă ce-a văzut în Occident”. Și nu doar să pună în scenă, ci să și traducă. Așa a apărut publicată în română, pe-atunci, piesa Cyrano de Bergerac, a lui Edmond Rostand. Dacă primele trei acte au fost traduse cu lejeritate, următoarele două acte i-au răpit lui Mihai Codreanu cam 15 ani.

Textele din gazete, traducerile sau volumele întregi cu sonete stau alături de birou în camera de lucru. Aliniate pe rafturile bibliotecii, cărțile celui care „dintre discipoli era cel dintîi”, așa cum studenții săi spuneau, astăzi așteaptă, în fiecare sfîrșit de lună, copiii din clubul literar pe care Beatrice Panțiru îl găzduiește în casa Mihai Codreanu. La fel ca odinioară, cînd din samovarul de metal plin cu apă fiartă, așezat pe măsuța din salon ieșeau aburi care anunțau că ceaiul e gata, cînd pisoiul Ivu își plimba blănița roșcată printre picioarele scriitorilor adunați acasă la maestrul și prietenul lor, cuvintele ies astăzi din cărți și fac întreaga vilă nu să arate, ci să sune așa cum poetul și-ar fi dorit – ca un adevărat sonet.

Teza de licență a lui Mihai Codreanu, cu dedicația pentru Magistratul Grigoriu