Ceramică născută din îmblînzirea pămîntului negru

De secole, meșteșugul olăritului și-a înfipt adînc rădăcinile în comuna bucovineană Marginea. Aici, oamenii au făcut din olărit un mod de viață. Însă din 70 de familii, secretul ceramicii negre, cunoscută în toată Europa, mai este astăzi știut doar de două familii. În timp ce tinerii pleacă din țară să își facă un rost, bătrînii rămîn să mai continue tradiția moștenită de la părinții lor. Unul dintre aceștia este meșterul Arcadie Pașcaniuc, spre a cărei casă te poartă drumul pietruit chiar la intrarea în sat. Acesta își cară de peste 60 de ani oalele și ulcioarele la tîrgurile de olari din toată țara pentru a arăta lumii că lutul încă mai prinde viața din mîinile oamenilor, și nu din dispozitive sofisticate. De pe vremea cînd vindea sute de oale, pînă astăzi, cînd abia dacă mai dă 20, bătrînul se teme că tradiția și secretul ceramicii negre vor muri odată cu el.

La intrarea în sat, drumul pie­truit duce spre casa meșterului Ar­cadie Pașcaniuc. De 60 de ani el își cară oalele și ulcioarele la tîrgurile de olari din toată țara impresio­nînd și povestind tehnicile de modelare prin care obține obiectele care nu lipsesc din nicio gospodărie a să­te­nilor din Mar­ginea.

Pe moșul Pașcaniuc l-am găsit în atelierul său trudind de zor la un ghiveci pentru flori. „L-am spart pe primul și i-am promis soției că-i fac altul”, rîde bătrînul. Mîinile uscă­ți­ve și poleite de pămîntul aspru mo­delează și înalță în aer oala care ur­mează să fie pusă în baia de foc a cuptorului încins.

Într-o cameră micuță și întu­ne­cată, de numai cîțiva metri pătrați, stau mărturie de peste ani vasele, cănile și ulcioarele lucrate manual la roata veche și uzată din mijlocul încăperii. Aici, meșterul dă viață lu­tului ducînd astfel mai departe tra­diția pe care a moștenit-o de la bu­nicul său. Trupul firav și vocea ră­gu­șită de la fumul inhalat tră­dea­ză anii mulți pe care i-a petrecut mo­de­lînd oale. „Tata a îndurat multe în război și, cînd a venit acasă, s-a apu­cat de făcut oale, ca bunicul. Nici nu ajungeam la roată, dar stăteam și mă uitam ore în șir la el cum în­vîr­te și am furat meserie. Din șase frați cîți am fost numai mie mi-a plăcut să îl ajut și m-am ținut de olărit ca să duc numele familiei mai departe.”

Aurul de lut al mărginenilor

La cei 80 de ani pe care îi are, Arcadie Pașcaniuc este cel mai bă­trîn olar din comuna Marginea care mai deține secretul ceramicii ne­gre, atît de cunoscută și admirată peste tot în lume. Potrivit meșterului, cu­loarea este dată de modul în care se arde lutul în cuptor.

Meșterul s-a apucat de la 8 ani să învețe tainele olăritului.

„Cînd oalele sînt roșii în cuptor, pun peste el o bucată mare de tablă cu o gaură cît gura la o oală mai mică. Ațîț focul să fie puternic și cînd văd că iese un fum albăstrui, pun un capac și peste acel orificiu mic. Se închide ermetic și focul cu tot cu fum rămîne închis la tempe­ra­tura aia de 1.000 de grade. Apoi las oalele așa timp de 24 de ore, timp în care fumul intră în lut și se face negru ca tăciunele”, explică meș­te­rul.

Se șterge de prosopul de in în­găl­benit și continuă să îmi spună că, pentru a da ceramicii culoarea neagră el trebuie să bată și să calce pămîntul în căutarea lu­tu­lui, după care trebuie să sape un metru ju­mă­tate „în inima pămîn­tu­lui”. Îmi spune că primul strat trebuie dat mereu la o parte, pentru că nu e bun, și abia dedesubt gă­seș­te argila aceea galbenă din care se naște ceramica neagră. Moșul cură­ță apoi lutul de impurități și îl pre­gă­tește pentru modelat. „Cînd nu a­veam malaxor frămîntam lutul cu picoarele goale pentru că trebuie să fie fin ca să poți lucra pe el. Să nu aibă pietre, fire de iarbă sau bo­țuri de nisip”, spune bătrînul.

Avea opt ani cînd a pus mîna pentru prima dată pe o bucată de lut și primele forme pe care le-a în­cercat au fost farfurioarele pentru ghivecele de flori. Își amintește și acum jordiile pe care le lua peste spi­nare cînd stătea în picioare să facă oale și cele luate peste mîini cînd strîngea prea tare lutul sau cînd, din neatenție, îi aluneca mîna de pe vas. „Ce e stricat rămîne scricat. Tata îmi spunea tot timpul să pri­vesc fix și să nu merg după roată, ci să țin lutul pe mijloc. Eu sînt stă­pînul lui.” Îmi povestește că olă­ri­tul nu e muncă de șagă. Pentru el, partea grea nu este cînd lucrează la formă, ci atunci cînd te ridici de la masă pentru că oalele „trebuiesc bibilite”. Ele se ard, se modelează cu o piatră specială de rîu și apoi se pictează manual.

Însă astăzi moșul Pașcaniuc e bătrîn și bolnav. Îmi spune că și-a ferit plămânii de fum bînd lapte, dar de reumatism și de durerile de spate nu a scăpat. „Prea mulți ani de stat cu mîna prin pămînt și ume­zea­la și-au pus amprenta”, spune acesta jucîndu-se cu o bucată de lut între degete.

Ceramica neagră pentru pîine albă

Toată viața a împletit meseria de olar cu cea de pădurar. Cînd nu era la adunat lemne, căuta și scormonea în pădurile Bucovinei du­pă pămînt. Îmi povestește că acum e ușor de cărat oale cu mașina, le împachetezi și pleci la drum, dar pe vremea lui nu era atît de simplu. „Plecam din zorii zilei la tîrg cu căruța trasă de cai. Pe atunci nici nu erau roți cu cauciucuri, ci doar căruțe din acelea vechi, cu roți de lemn. Degeaba puneam pături și covoare pe dedesubt tot timpul oa­lele de la fund ajungeau sparte din cauza drumurilor pietruite”, poves­tește bătrînul.

Pleca la drum cu cîte un cuptor de oale, pornea de la Siret spre Bo­to­șani și ajungea pînă pe malul Pru­tului și în Basarabia ca să le dea la schimb pe pîine sau pe produse alimentare. „Pe atunci făceam 200-300 de oale, acum abia dacă mai vînd 20”, se plînge moș Pașcaniuc.

Meș­te­rul recunoaște că bucatele ies mult mai bune gătite în vasele de lut. „Păi, dacă noi din pămînt sîntem, tot în pămînt mergem și tot din pămînt iese mîncarea cea mai bună.”

Îmi povestește cu un zîmbet cald că lumea îl mai caută ca să mai cumpere cîte o oală de sarmale sau cîte un ulcior de pus lapte și făcut chișleag. Cu anii, bătrînul îmi spu­ne că fiecare mărginean și-a strîns în casă seturi din lut pe le folosesc de la gătit, la păstrat mîncarea. Meș­te­rul recunoaște că bucatele ies mult mai bune gătite în vasele de lut. „Păi, dacă noi din pămînt sîntem, tot în pămînt mergem și tot din pămînt iese mîncarea cea mai bună.”

Chipul roșiatic și brăzdat de anii muncii este abătut, iar în ochii lim­pezi și verzi apare o urmă de în­gri­jorare pe care încearcă să o mas­che­ze în zadar. Îmi spune, cu tristețe, că ar vrea să lase moștenire taina mo­de­lării vaselor din lut, dar nu are cui. „Am fost peste 70 de familii care se ocupau cu asta, acum am mai rămas doar două, iar în familia mea olăritul o să se oprească la fiul meu cel mic. Nepoții nu mai vor să în­ve­țe”, îmi spune, apăsat, bătrînul.

Tradiția se naște și moare în familie

Este pesimist și nu crede că acest meşteşug va mai supravieţui prea mult, dar găsește puterea încă să facă oale și să le ducă peste tot. De peste 60 de ani, moșul Arcadie călă­torește prin toată țara purtînd du­pă el „copiii din lut” pe care îi ex­pune mîndru la toate festivalurile și tîrgurile de olari din România.

Ține să vîndă oalele chiar el pentru că ştie cel mai bine preţul muncii depuse, despre care spune, oricum, că este subevaluat. Obiș­nui­ește să meargă împreună cu fiul său, ultimul olar din familie, și să care după ei lutul și roata pentru a face demonstrații pe loc. „Cu toate tehnologiile astea, lumea se bu­cu­ră, dar se și miră cînd văd un lucru simplu și curat. Nu le vine să crea­dă cînd văd că oalele mele nu sînt făcute la vreo mașinărie, ci toate sînt lucrate la picior.” Nu a vrut niciodată să își cumpere ceva mo­dern pentru modelatul vaselor pen­tru că spune că el „vrea să simtă lu­tul și mirosul lui specific și unic”.

Din trei copii, singurul care rămîne să îi cinstească munca este fiul cel mic, dar acesta, îmi spune bătrînul, este specializat pe oale de culoare verde, unde procesul e un pic mai complicat, dar și pe cele de culoare roșie. Deși știe procedeul, băiatul nu dorește să facă oalele negre.

Meșterul îmi spune că mai are un singur vis. Vrea ca în comuna Marginea să se înființeze o școală de olărit ca oricine dorește să înve­țe și să ducă tradiția oalelor negre mai departe, să o poată face și meș­te­șu­­gul să nu se stingă odată cu el. O să continue să facă oale în atelierul său micuț pe care îl are în spatele casei. „Dacă dă Dumne­zeu, fac oa­le pînă mor”.