Cum am devenit jurnaliști din greșeală

Noi trebuia să devenim ingi­neri mecanici, odată ce eram studenți la Facultatea de Mecanică, nu așa cre­deți? Eu așa zic. Pentru asta veni­sem acolo și pentru asta ne educa Patria. Pe vremea aceea, în comunism, lu­crurile erau destul de simple, bine ordonate, iar opțiunile de carieră puteau fi numărate pe dege­tele de la mîna unui tîmplar – trei de toa­te: inginer, profesor sau doctor. Și pentru că e limpede că nu ne-am îm­bulzit prea tare la ultime­le două, ia­tă-ne acum pe amîndoi, eu și Sorin, colegi de grupă, la facul­tatea de „șu­rubari”. Meca, Meca, Mecanica! – cum se striga cu un entuziasm greu de priceput la între­cerile studențești.

Amîndoi iubitori de muzică, eu mai iubitor de muzica lui, pentru că el avea magnetofon și benzi, a­mîndoi nonconformiști cît ne permitea Partidul. Și atunci ne permi­tea, cum­va, să avem părul lung, și noi îl a­veam. Un tip ciolănos, nu prea vor­băreț, cu simțul umorului, care dis­prețuia tot ce era sofisticat și preten­țios, și-ți cam spunea lucru­rile ver­de-n față. Și mai și graseia cînd ți le spunea.

Prin anul doi de facultate, noi doi aveam un obicei considerat bi­zar de mai toată lumea care auzea de el. Îl numeam „hoinăreala” și asta presupunea să o luăm hai-hui prin oraș în fiecare duminică diminea­ță; plecam de pe la 11 și ne întorceam cam pe la zece seara. Umblam fleau­ra, fără vreo țintă precisă, sporo­voind și căscînd gura la afișe, mergînd la expoziții, prezentări de carte, filme, competiții sportive și tot ce ne mai ieșea în cale. Și întodeauna ne ieșea în drum și cîte o berărie, asta era voia sorții.

Într-o astfel de duminică, din toamna lui 1986, ne întorceam cam rupți de oboseală din obișnuita hoi­nă­reală, cînd ne-a atras atenția un afiș micuț, scris cu pixul, și lipit cu scotch pe ușa căminului nostru – „Școală de presă, marți, ora 18, Ca­sa Studenților, camera 19”. Ne-am uitat unul la altul – hai să mergem, nu strică să aflăm și noi cum se fa­ce un ziar, era în logica hoinăre­lilor noastre avide de noutăți și distrac­ție, chiar dacă acum se nimerea în­tr-o sfîntă zi de marți. Ce putea fi? Școală de presă – adică unul care o să ne explice cum se face un ziar, de la cap la coadă, ca la Teleen­ciclo­pedia. Bun, merita, și oricum era gratis.

Marți am ajuns la locul indicat – buluc de lume într-o cămăruță mică din Casa Studenților, unii co­coțați pe o ladă, alții sprijinind pe­reții sau cățărați pe pervazul unei ferestre uriașe. La o masă, un tip cu bărbuță și c-un parpalac pe el ne-a cerut să ne scriem numele pe o foaie. Nu prea suna a Teleen­ci­clo­pedia, dar ne-am iscălit amîndoi pe o listă cu încă vreo 29 de inși, îmi amintesc numărul exact.

Bărbuță se ridică de la masă, își aprinde o țigară înfiptă într-o sipcă neagră, zice că îl cheamă nu știu cum (nu mi-am bătut capul nicicum să îl rețin, nici nu avea sens, putea să îl cheme oricum voia el, nu aveam obiecții), că cică sîntem la o școală de presă, că bine am venit, și că are nevoie de ziariști la Opinia Studen­țească. Sorin ridică mîna să zică ce­va, bărbuță îi spune că întrebările sunt la sfîrșit. Noi ne uităm unul la altul, confuzia se tuflise de fețele noastre ca tartele cu frișcă din come­diile mute. Ce tot spune bărbuță ăsta? Care Opinia? Nici nu auzi­sem de asemenea revistă. Noi venise­răm pentru altceva și acum aveam acu­ta senzație că luasem țeapă. Greu de plecat din cămăruța aia ticsita de lume. Prizonieri.

Ne-a povestit omul una-alta, nu-mi mai amintesc mare lucru, ge­nuri jurnalistice, în ce constă mun­ca unui gazetar la Opinia, tot felul de chestii care nu ne interesau deloc. La sfîrșit, ne-a dat și o temă pen­tru acasă. Asta ne-a enervat cel mai tare, după ce că ne-a atras în capca­nă cu un afiș „țeapă” și nu ne-a zis mai nimic din ce doream să aflăm, acum ne mai încălța și cu o compunere.

Tema pentru întîlnirea de marțea următoare era „Week-end studen­țesc”. Scrieți ce vreți, cît vreți, ne-a zis bărbuță, și vă aștept cu textele acilișea. Pe drumul spre cămin ne tot întrebam: ce facem, scriem?
Am scris, i-am dus textele, bărbu­ță le-a citit mîngîindu-și țăcălia, a mai tras din sipcă și ne-a zis: bun, eu-s Florin Zamfirescu și de-acu­ma ar fi cam bine să veniți pe la ședin­țele de la revistă. Ceea ce am și fă­cut. Amîndoi.
După un an, timp în care Sorin se împărțea între Opinia și antrena­mentele de karate, din cei 31 de as­piranți ce fuseserăm înscriși pe lista catindaților în acea sfîntă zi de marți, am mai rămas numai noi doi.

Cînd ne întorceam în camera de cămin de la ședințele de redacție, cî­teva ore îi enervam pe toți poves­tind despre ce se întîmpla acolo, despre ce-a mai zis Boieru, de poantele lui Sterică, de poveștile incredibille ale lui Bill, de sfaturile academice ale lui Radu Eugeniu Stan, de pozele cu țepi și sîrmă ghimpată ale lui Mi­ti­telu, și ce nemaipomenit e așa, în general, acolo la revistă, și că de-a­bia așteptăm să se facă vineri și marți, și-apoi iar vineri și iar marți, și să mergem iar.

Băi, dacă e așa fain, vin și eu, a zis Liviu, fratele geamăn al lui So­rin. A venit și el într-o altă sfîntă zi de marți, și de-atunci toată lumea le-a zis „fratii Avram” și la început toți îi deosebeau cu greu, lucru care pe mine mă mira foarte. Nu vedeam un lucru mai simplu. So­rin era ăla care nu era Liviu.

de Dan Radu, managing editor „PIN magazine”