Petromul a aruncat blestemul aurului negru

La intrarea în Zemeș, în bătaia caldă a soarelui-răsare, se ivește o troiță firavă. Aceasta marchea­ză locul în care oamenii sînt supușii pămîntului și a celor care și-au vîndut sufletul pentru secretul țițeiului. De dragul licorii negre s-au pierdut vieți, s-au destră­mat familii și s-au distrus gospodării, iar cei care ridică glasul împotriva celor care au puterea, ajung să-și muște limba. Singurii care mai pot striga sînt cei care nu mai au nimic de pierdut. Ei știu că în inima pădurilor de lîngă Moinești, zac lacuri de păcură și zeci de sonde îngropate. Fiindcă în Zemeș, aurul negru valoarează mai mult decît viețile oamenilor.

„Uitați-l în ce hal e și ne roagă Pe­tromul să intre pe proprietățile noastre, să dea găuri ca să extragă ga­zul. Dar la băiatul ăsta cîte găuri trebuie să-i dai ca să-l faci sănătos?”, țipă femeia de 40 de ani, în timp ce intră furtunos pe ușă. Aerul din bi­ro­ul mic al lui Dragoș Dorneanu, secre­tarul de la primărie, a devenit, brusc, irespirabil. Oana Dârlău n-a aștep­tat să o invite cineva înăuntru sau să-i cea­ră oficial părerea. Așteptînd, a hoi­nărit deja cinci luni de zile pe ho­lu­ri­le primăriei, după ce a fost evacua­tă din propria-i casă. S-a înarmat cu o limbă ascuțită și a învățat să nu mai aștepte bunăvoința oficialităților ca să facă lucrurile să meargă. Acum, stă cu mîinile adunate la piept și aruncă săgeți din ochi oricui îndrăznește să lîncezească asupra-i cu privirea mai mult de cîteva secunde. Cine ar fi cu­noscut-o în urmă cu șase luni, n-ar fi spus că în fața lor stă aceeași femeie.

Și Dragoș Dorneanu, la fel ca res­tul angajaților din primărie, nu o arată cu degetul. Îi înțelege frustra­rea și, adesea, își aruncă ochii, rușinat, către celălalt colț al camerei. Doar au trecut cinci luni de zile de cînd stă, alături de oamenii din alte șase gospodării, într-o clădire administrativă de la stadionul din comună. Casele lor poartă sigiliul primăriei și avertismen­te cu pericole de explozii. Mai puțin una, ale cărei ferestre sînt bă­tu­te în cuie și tencuiala încă mai stă îm­prăș­ti­ată, împreună cu cioburi de sticlă, pe iarba care începe să crească, lîngă stradă. În acea casă, pe 8 decembrie 2010, explozia care a rezultat din ur­ma unei acumulări de gaze l-a aruncat pe Florin Stârpariu din patul în care dormea direct pe geam, cu ar­suri de gradul III și IV.

Băiatul care stă în dreapta Oanei ține bărbia sus și privește sfidător, cu un aer războinic. Spune că a răbdat în ultimele luni cît au făcut alții într-o viață și, în septembrie, îl așteaptă al­te operații. „Am avut nevoie de transplant de piele la ambele mîini, de abia încep să le pot folosi. Din toam­nă, iar.” Și de la încheietură în jos, pe mîinile lui Florin stau desenate re­țe­le de cicatrici care acoperă o piele rozie, întinsă parcă forțat pe su­pra­fa­ța întregii palme. Tînărul explică, in­ter­calîndu-se cu secretarul și cu fe­me­ia pornită de lîngă el, că cei 30 de oameni care stau acum la stadion au fost evacuați în regim de urgență din casele lor, iarna trecută, din cauza exis­tenței unor acumulări de gaze, a unei „pungi”, sub gospodăriile în care mulți dintre ei au copilărit. Aceleași acumulări care l-au aruncat pe geam și care i-au mai băgat în spital încă un frate au determinat autoritățile să-i eva­cueze pe o perioadă nedeterminată pe locuitori din propriile case. „Oa­me­nii acuză Petromul pentru existența ga­ze­lor în sol…”, începe Dragoș să ex­pli­ce, cînd Oana îl întrerupe. „Noi ne-am găsit ursul cu puricele. Pe­tro­mul este societatea cea mai mare din România, are banul. Noi acum trebuie să ne batem singuri cu ei, ne ducem pînă în pînzele albe, vindem tot ce mai avem ca să putem să scoa­tem adevărul la iveală. Am rămas fă­ră nimic. Sînt asigurată, plătesc asigu­rare de 20 de ani la casă și astept să îmi dea cineva hotărîrea definitivă. Pen­tru că cine mi-o dă trebuie să mă despăgubească. Și cu ditamai casa am ajuns să fiu în fundul satului într-o cameră de cinci metri pătrați”.

Au existat societăți care au ex­ploatat țițeii și gazele naturale de mai bine de 50 de ani în Zemeș. Acum, aurul negru se varsă în visteria celor de la Petrom. De zeci de ani, aceștia au împînzit zona de sonde care îm­pung alene în miezul pămîntului, zi și noapte, în căutarea țițeiului. Tot a­su­pra companiei se varsă și mînia oa­menilor. În 1992, o alunecare de te­ren a nivelat toate casele de pe culmea din spatele primăriei, luînd împreună cu ea și 48 dintre sondele companiei. Re­gulamentul Gărzii de Mediu și a ce­lor­lalte instituții care reglementează felul în care se extrag astfel de ma­te­rii prime precizează că o sondă, în mo­mentul în care nu mai este fo­lo­si­tă, trebuie sigilată, pentru ca păcura și gazele să nu mai poată ajunge la su­prafață. Conductele sondelor OMV Petrom S.A. au rămas însă pînă as­tăzi înghițite în dealul din spatele pri­măriei. Iar la suprafață, concentra­ția gazelor a rămas de peste 60%, în condițiile în care pericolul de ex­plo­zie există de la 3%.

Cu jandarmii în poarta școlii

„Aici ne găsiți mereu, de la opt la patru”, rezumă Oana cu un zîm­bet amar, programul ultimelor luni, în timp ce ieșim din primărie împreună cu Florin și cu Vasile Bălăuță, un alt evacuat. De acolo, drumul nu șer­pu­ieș­te mult pînă să ajungă în zona ce­lor mai liniștite case din sat, cele aban­donate. Prima clădire este una înaltă, însă este încercuită de o bandă roșu cu alb, de avertizare și păzită de jandarmi. Este școala din comună. „Nu ne dau voie să intrăm aici din ordinul pri­marului, de marți”, îmi spune nea Va­sile, arătînd cu mîna după gard, spre locul în care altă dată se fugăreau copiii, în pauzele dintre ore.

Acolo, o echipă de oameni cu sa­lo­pete albastre forează de jur-împrejurul școlii. „Avem înscris de la Pro­cu­ratură că pînă vine rezultatul la ex­per­tiza pe care am cerut-o noi, zona este securizată și nu are voie nimeni să efectueze lucrări. Și rezultatul la expertiza noastră trebuie să vină pe 1 iunie. Primarul însă le-a dat hîrtie, marți, că pot veni și face studii”, spune Florin, la fel de buimac precum ceilalți doi din prejma mea. Hîrtia pe care o au de la Procuratură este ob­ți­nută în urma procesului penal in­ten­tat Petromului de către familia Stâr­pariu. Aceștia, împreună cu ceilalți evacuați, au comandat o expertiză prin care să determine dacă gazul din sol este de aceeași compoziție chimi­că cu cel care este adus de către son­de. „Și cu lucrările astea, primarul vrea doar să ne încurce. A venit domnul Mahu (n.r. șeful jandarmeriei din Moinești) îmbrăcat în civil și ne-a scos cu forța, cu înjurături, fără să ne arate nici o hîrtie semnată, nimic, de pe domeniu public. Mi-a dat și avertisment. Pentru că școala este domeniu public. Acum, în urma lucrărilor, s-ar putea ca expertiza noastră să fi fost degeaba.” Florin își frînge pumnul în jurul camerei de filmat pe care o ține mereu la îndemînă, cînd nu e fra­tele său, Mihai, prin preajmă, să înregistreze. Îl strîng și pe el în spate însă vorbele Oanei, în urma cărora se așterne un minut de tăcere. „Uitați-vă la școala asta. Cînd a explodat casa lui Stârpariu erau 147 de elevi înăuntru. Dacă se întîmpla aici, ce se făcea primarul?”.

Mai mult decît atît, nimeni nu poate explica exact ce fac oamenii pe terenul din curtea școlii. Pe de o parte, dacă este vorba doar despre un studiu, cum cred oamenii, nu ar fi nevoie de foraje în toată, zona cu țevi suficient de groase pentru a elibera gazul din sol. „Odată ce dai găuri în pămînt, punga aia de gaz încet-încet o să iasă. O să facă apoi ei o contra-expertiză și automat nu o să mai fie aceeași concentrație”, dă glas Oana temerilor pe care le au evacuații. Ei au încercat să vorbească cu cei de la Petrom și să le ceară ca acest studiu să îl realizeze după ce vin rezultatele de la expertiza lor, pentru ca datele să fie relevante, însă după primele zi­le de negocieri, compania a decis ca să în­trerupă contactul direct cu oamenii și să trimită o firmă de mediatori care să păstreze legătura. După trei luni de zile, mediatorii încă nu au găsit Ze­meșul pe hartă.

Ori e studiu, ori e degajare

De cealaltă parte, viceprimarul Emil Ciubotaru spune că ar fi vor­ba despre lucrări de eliberare a zonei de gaze, pentru evitarea pericolului. „Pînă atunci să lăsăm bomba așa? Da­că migrează gazele de acolo și se acu­mulează în zona caselor, dincoace? Poate să explodeze după aceea într-o altă locuință. La asta se lucrează acum.” Oamenii se întreabă de ce, dacă sînt pentru protecția lor, nu au fost făcute lucrările încă din ianuarie, după ex­plo­zie, sau chiar din martie, cînd s-a dezghețat solul. S-a așteptat pînă la două săptămîni înainte de sosirea ex­per­tizei, iar decizia a fost luată marți, 10 mai, de către primarul Ioan Șela­ru, care a venit special la birou din conce­diul medical de cinci zile pe care îl avea, din weekend-ul trecut. Nici vi­ce­primarul nu își explică decizia e­di­lu­lui, ci își aruncă ochii în hîrtiile din față și vocea începe să-i tremure, pă­ră­sind siguranța pe care o avea pînă atunci. „A fost o eroare. A dat domn’ primar un răspuns poate din ne­cu­noș­tiință de cauză, căci el n-a văzut actul de la Procuratură, și în urma ace­lui răs­puns, a dat ordin că nu intră ni­meni pe domeniul școlii pînă nu se clarifică si­tuația”.

De aceea, de marți, oamenii se în­vîrt în jurul gardului, iar angajații Pe­trostar, firma angajată de Petrom, care trimit țevile de opt țoli în mă­du­la­rele pămîntului, au sunat chiar și la 112, speriați de protestele oamenilor. Nea Vasile rîde, cînd își aduce amin­te de asta: „s-au temut de noi, dar ce să le facem? Nu aruncăm cu bolovani, nu avem nimic cu ei. Fiecare trebuie să-și cîștige banul și știm că nu e vina lor, cum nu e nici vina noastră că stăm pe lîngă case”. Își aruncă privirea în spa­­te, către gospodăriile care stau a­li­niate la drumul care iese din co­mu­nă. În spatele lor, dealul parcă ar vrea să se năpustească asupra satului, cum a mai făcut-o o dată în 1992. Pe-atunci, gazele bolboroseau doar la gura pî­ra­ielor care coborau leneșe pe po­vîr­niș și oamenii trăiau cu frica pă­cu­rei. La alunecarea de teren din 1992, o singură casă a rămas în pi­cio­are. Cea a socrilor Oanei.

Atenție, scurgeri peste 20 de ani

Oana Dârlău, împreună cu soțul ei, cu Florin Stârpariu și cu fratele acestuia, Mihai a pornit campania îm­potriva companiei petroliere încă din primele zile de după explozie, cînd s-a văzut nevoită să se mute din casa socrilor împreună cu fiul său de șapte ani. „Dacă ne-au dat afară, nu vrem decît exact ce-am lăsat acolo. Din casă mi-am luat frigiderul, ma­șina de spălat, un dulap și atît. La deal mi-am cumpărat mobila de bucătărie și un pat; am fost nevoită pentru că ce­le de acasă nu încăpeau la stadion.” Si­tuația familiei sale este însă una ati­pică între evacuați. Dacă celalalte lo­cu­ințe nu erau asigurate pe motiv că erau în zonă de calamitate, Oana spu­ne că este „asigurată din ’80 și ni­meni nu vrea să-mi dea acea hotărîre de eva­cuare definitivă ca să îmi pot încasa asigurarea. Am trimis înscris la prefect, mi-a spus că nu este el în cauză, mă duc la ISU (n.r. – Inspectoratul pentru Situații de Urgență), mi s-a zis că nu trebuie să mi-o dea ei și cînd am întrebat la Guvern, nici acolo. Pen­tru că cine îmi dă adeverința de eva­cu­are permanentă, trebuie să mă și des­păgubească”.

Femeia oftează și mă poartă pe treptele care duc spre casa pe care și-a construit-o deasupra locuinței ma­mei soțului ei. Deși proprietară este soa­cra iar ea și soțul sînt doar colo­ca­tari, pri­măria le-a pus două numere la poartă și asta a încurcat-o și mai tare în realizarea dosarelor pe care le are de făcut pentru a putea obține ajutoa­re de la Consiliul Județean sau prefectură. Le zice ajutoare, pentru că toată lumea îi spune că e sinistrată, cînd ea le-a spus răspicat că nu este așa. „Si­nis­trat ești cînd vine apa, te ia și nu mai ai nimic. Dar casa mea e în­treagă. De ce nu îmi dă voie să stau în ea? Nu-și asumă nimeni nici o res­pon­sabilitate, nu dă nimeni nici o sem­nătură. Ne întoarcem și de unde știm că la iarnă nu se bubuie iar?”. Se în­moa­ie însă de fiecare dată cînd se gîn­dește la copilul ei.

Spune că nu o interesează nici ci­ne îi dă banii, atîta timp cît poate să își ia un alt loc în care să poată sta cu fa­milia. Și că, la disperare, pentru fa­mi­lie este dispusă să facă orice. „Am spus de atîtea ori, iau bricheta din gean­tă, am butelie și mă bubui. Știu că măcar urmașii mei iau asigurare. Unul dintre noi trebuie să o facă, ce­lă­lalt rămîne cu ficior-miu că altfel nu se mai poate. Nu mai îmi dă asigura­re că e casa întreagă? O bubui și ga­ta.” Femeia rostește cuvintele ca o sen­tință, cu un calm înspăimîntător, în timp ce mă fixează cu privirea, ui­tîn­­du-se parcă prin mine. După ce vor­­­beș­te la telefon, care suna de cîteva se­cunde în poșetă, se întoarce și îmi face semn să ieșim pe terasă. De a­co­lo, ridică mîna întîi către deal, apoi că­tre soacră-sa, care trebăluia în cur­tea din fața casei. „Au fost 47 de son­de care trebuiau cimentate, ca să le abandoneze să le poată închide. So­acra mea are hîrtie de la Petrom din ’92, care atunci se numea Schela Ze­meș, că o să apară emanații de gaze. De unde știau ei? Iată că după 19 ani au avut dreptate.”

Femeia își amintește că, în schim­bul renunțării la acuzații, compania de petrol le-a oferit birourile din fosta clădire a Schelei Zemeș, ca să își fa­că acolo apartamente să locuiască. Oa­menii au refuzat și astfel compania „ne-a dat pămînt să ne facem case, dar acolo sînt sonde și trebuie să fie cel puțin 50 de metri pînă la sonde ca să putem face. Eh, uitați-vă la ca­sa mea, am o sondă pusă în față la 35 de meri. Nu are nici pe departe 50 și am și documentația: are autorizație de apă, de telefoane, dar nu are au­to­ri­zația de la ISU Bacău. Casa poate să explodeze, sonda trebuie să ră­mî­nă în picioare, să producă.”

Și a încercat să vorbească des cu oficiali de la compania petrolieră. A trimis memorii și către compania ma­mă din Austria, către sediul din Bu­cu­rești, directoarei Mariana Gheor­ghe, însă nu a primit nici un răspuns. Nici cînd au venit în martie să verifice concentrația gazelor, și au văzut că era tot la 80% nu și-a întors ni­meni privirea către necazurile oamenilor. „Nu puteau să zică dacă sînt ne­vinovați? Măcar o hîrtie ceva, dar nu dă nimeni. Stăm așa și ne batem cu ei. Au venit în martie directorul Bul­boa­că și Jitaru. Îi intrebam, dar ei doar dădeau din cap și atat.” Își strîn­ge buzele a dezgust și își aduce amin­te că, dacă trăia, socrul său era deja la a doua casă schimbată din cauza pe­trolului. Prima i s-a surpat pentru că Petromul a băgat apă cu sare în sol ca să grăbească exploatarea țițeiului, iar pe cea în care locuiește acum so­ți­a sa a făcut-o cu un pumn de bani de la stat, unul de la Petrom și împrumutînd de la niște rude. Oana însă se bucură că acesta a murit anul trecut, în august. „Petrom ne-a luat tot, pă­mîn­tul, nu avem apă bună, nu iese nici măcar o ceapă în grădină. Tot ce sapi la un metru, păcură iese. Dacă tră­ia acum, cred că murea. Noi ne mul­țu­mim că el e mort și nu știe ce se întîmplă acolo.”

În jurul orei 3, pe 8 decembrie, în dimineața exploziei, a auzit un vuiet din casa de alături. A crezut că a trecut un avion aproape de sol, iar cînd a ieșit afară, l-a văzut pe Florin zvîr­co­lindu-se și urlînd de durere, pră­bu­șit în fața casei de alături, după ce tocmai fusese aruncat pe geam de su­flul exploziei.

Spitale cu gradele pe dos

Casa familiei Stârpariu, din drum, arată părăsită. Ca pe vremea răz­boiului, pe locurile unde erau fe­restre sînt bătute scînduri și lumina soarelui mai intră doar printre cră­pă­tu­rile pe care le-a lăsat explozia. De la distanță, ai impresia că pereții tu­ciu­rii sînt mînjiți de țiței, aidoma bor­durilor de sub sondele de pe dealuri.

De fiecare dată cînd pășește în­ă­un­tru, Florin Stârpariu mai trăiește cîte un minut din noaptea care i-a schim­bat viața. Dacă vor cîștiga însă procesul, nu se va mai întoarce ni­cio­dată aici. Lucrează împreună cu frații săi la un atelier auto, dar va mai trece mult timp pînă cînd va putea să folosească din nou uneltele cu mîi­ni­le sale. Acum, se rezumă doar la a da sfaturi jandarmilor care păzesc in­tra­rea în școală, despre Opelul Astra break, gri metalizat, pe care îl conduc. Cînd vorbește despre ceruirea farurilor și garniturile de portieră „din atelierul meu”, îl văd zîmbind pentru prima oară.

Zîmbetul însă îi piere în casă. În camera în care era așezat patul pe care dormea în noaptea exploziei, a rămas doar o urmă neagră pe podea. Mobila, „borcanele, geamurile, ca­drul geamurilor, totul s-a distrus în deflagrație. Am recuperat foarte puține lucruri”. Rămășițele au rămas și acum în casă, grupate în grămăjoare, după nevoi. Se pare că, în noaptea în care „m-am trezit aruncat pe geam”, a avut loc o scînteie la instalația electrică în camera în care dormea. De la acea scîn­teie s-a aprins gazul, care s-a strîns din cauza geamului închis, și a provocat explozia. Imaginile despre clipele ce au urmat imediat accidentului și lunile de după sînt în ceață pentru Florin. În timp ce urcăm scă­ri­le către al doilea nivel, îmi spune însă cu determinare. „Să ferească Dum­­nezeu cîtă suferință am avut. Vă frigeți puțin la degete și vă ustură de nu mai puteți, dar să vă ardă mîinile pînă la os. Cu tendoanele nu puteam să fac nimic, abia acum am început.” Se oprește cîteva clipe, se uită la mine și silabisește apoi repede, spe­ri­indu-se ca nu cumva să mă opresc. „Răspund la orice cu cea mai mare plăcere. Uite, fă poză și la mîinile astea”, și îmi întinde în fața ochilor aceleași mîini cicatrizate pe care le-am văzut prima oară în primărie.

Din familia Stârpariu, cel mai afectat din punct de vedere emo­țio­nal a fost însă fratele cel mai mare, Mi­hai. Acesta se și ocupă acum de strîn­gerea de informații, poze, ima­gini, care să-i ajute familia să-și spele aurul negru de pe blazon și să facă uitat Zemeșul pentru totdeauna. În noaptea expoziei, el era în drum spre Bacău. „Au fost duși la spital maică-mea și doi frați. Eu am ajuns la ora 5 jumătate la Moinești. Maică-mea era în stare de șoc, unul dintre frați era cu arsuri de gradul I și II, dar era ban­dajat, era bine, și cel mai grav era fratele mai mic care avea arsuri și de gradul III și IV.” Primul lucru de care a vrut să se îngrijească a fost să-l transporte pe fratele său la un spital mai mare, care să aibă secție specială pentru astfel de cazuri, fiindcă cel din Moinești era doar un ambulatoriu și nu poate trata pacienți cu afec­țiuni mai grave decît arsuri de gradul I și II. I s-a garantat însă din partea spitalului că nu va fi nici o problemă. „A doua zi la ora 12 mi-au zis că îl mută la Iași. «Păi cum, o zi l-ați ținut aici fără probleme și acum îmi spuneți că-l mutați?». Ajuns la Iași l-a primit Ciuhodaru, iar în ambulanță doctorii spuneau că e foarte grav și că are șanse minime de supra­vie­țu­i­re.”

Cînd a ajuns însă prima dată la spital în Moinești și a vrut să-și vadă fratele, asistenta l-a îndreptat către sa­lonul de terapie intensivă și i-a spus că este pe unul dintre cele patru paturi. Mihai a ieșit din camera de spital după cîteva secunde, căutînd din nou asistenta. „Doamnă, îmi pu­teți spu­ne care dintre ei este fratele meu?”.

Vreți concluzii? Costă 70.000 de lei

Potrivit lui Mihai, conflictul cu Petromul s-ar fi putut soluționa mult mai repede dacă primăria „ar fi luat frîiele”. Însă ei au reușit să iro­seas­că 56.000 de lei pe un studiu rea­lizat de către Universitatea de Pe­trol și Ga­ze din Ploiești, fără ca aces­ta să men­ți­oneze „niște eventuale re­zol­vări, cum s-ar putea soluționa prin tuburi, prin drenaje. Acum primarul, impulsionat de noi, a trimis la universitate o cerere prin care să-i mai atașeze la studiu încă o anexă. Fără ambiguități la banii ăștia. Au primit un răspuns de la Ploiești că dacă vreți și altceva, mai costă încă 700 de mili­oane (n.r. – 70.000 de lei). Primarul poate mai avea impulsul să mai dea banii, dar noi i-am spus că dacă mai dă încă o căruță de bani pe o expertiză de doi bani, a pus-o cu noi”, își amintește Mihai. Acum, oficialii din Zemeș așteaptă rezultatele de la ex­pertiza realizată de către oameni ca să poată da și ei în judecată compania de petrol, pentru școala care este acum evacuată. Elevii din întreaga co­mună învață acum, grupați cîte două clase într-una, la o școală de mai la deal de primărie cu o capacitate mult mai redusă.

Și oricum, potrivit lui Mihai, con­flictul cu Petrom a fost deschis în mo­mentul în care oamenii i-au ra­por­tat la Garda de Mediu pentru că au găsit în spatele culmii unde a avut loc alunecarea de teren un lac de păcură. Compania de petrol însă, din „tonele de țiței care erau acolo au fost amendați doar pentru 300 de li­tri și au făcut ecologizare în stil Petrom. Au tras cît au tras cu vidanja din lac, apoi au luat pămînt de la copacii din preajmă, au nivelat solul și au aco­pe­rit cu cetină”, rîde Mihai în timp ce îmi arată înspre același deal, din spa­te­le caselor. Acolo stau două sonde care nu mai funcționează, dar care nu sînt sigilate, iar păcura se scurge din țevi pe blocul de ciment cu care sînt fixate de pămînt și mai departe prin iarbă către casele din vale. „Au venit acum cîteva săptămîni o mînă de muncitori cu o găleată de ipsos și cu o bidinea de văruit și au dat tot blocul de ciment, să nu se mai vadă. Le-am zis să ne lase în pace cu ne­ca­zu­rile noastre și să plece. Știm că nu a lor e vina.”

În spatele caselor mai este o sondă care, dacă ar fi funcționat, ar fi trebuit să scoată acumulările de gaz din sol, fiind pusă pentru protejarea locuințelor. Aceasta a fost blocată timp de 15 ani iar, după explozie, a fost pusă în funcțiune timp de cîteva luni de zile. Acum, însă, își odih­neș­te cumpăna în bătaia vîntului, lăsînd oamenii la cheremul gazelor din sol și a vremii: vara, ploaia se infiltrează în pămînt și gazele se urcă în casele oa­menilor și iarna solul îngheață și gazele se duc spre singurele locuri în care pămîntul este mai cald – gospo­dăriile.

***

La ieșire din Zemeș, în bătaia soa­relui-apune lucește o troiță. Soacra Oanei a înălțat-o pentru prima oară în 1992, după ce dealul s-a prăvălit peste casele oamenilor, în speranța că se va îmblînzi natura. Iar înainte ca bărbatul ei să moară, anul trecut, i-a spus soției, care are grijă de micul lăcaș: „«dacă tot mi-a putrezit cru­cea, schimbă și tu troița, fă una nouă, să ne țină minte cine trece ». El nu a prins-o, a murit înainte. Dar în­seam­nă că a știut că vom pleca pentru totdeauna de aici. Și vrea ca toți să își amintească”.

Cătălin HOPULELE