Satului românesc îi sună ultimii clopoței ai tradițiilor

Moldova, odată colorată la început de an de strigătele bandelor de haiduci, de zurgălăii căiuților ori ale mălăncilor și de glasul urătorilor, își găsește din ce în  ce mai greu tineri care să îi poarte obiceiurile. Puținele locuri unde tradițiile încă se mai păstrează încep și ele să fie înăbușite atît de amestecul autorităților, cît și de faptul că acestea nu se implică suficient. Comunele Todireni din județul Botoșani și Ruginoasa din Iași sînt unele dintre puținele oaze în care tradițiile încă nu au murit, iar locuitorii acestora încearcă să le prelungească pe cît posibil agonia. Chiar și așa, fără ajutor, obiceiurile par a-și trage ultimele răsuflări, iar pe măștile și costumele purtate de tineri în trecut începe să se așeze praful.

Carnavalul de la „sfat”

În Todireni, județul Botoșani, în ajunul Anului Nou se adună, ca la paradă, haiduci, capre, călușari și ursari care își duc de lanț urșii. Atunci, centrul comunei devine un furnicar neobosit de oameni care vin să admire costumele, să asculte rolurile bandelor sau să privească jocul călușarilor îmbrăcați în cos­tu­me colorate și încinși cu centuri de zurgălăi. Totuși, în ultimii ani, sînt din ce în ce mai puțini cei care duc tradițiile vechi de sute  de ani mai departe, măștile și costumele ajung să fie aruncate de bătrîni în po­durile caselor, iar rolurile răstite odinioară de tinerii comunei se aud din ce în ce mai rar.

În anul care tocmai s-a în­che­iat, pe 31 decembrie, de cum ajung în centrul comunei, mă întîmpină cîteva țigănci îmbrăcate în fustele lor colorate și cu brațele pline de ar­tificii și cu buzunarele doldora de pachete cu petarde. Pe mar­gi­nea drumului, pe o parte și de alta, sînt tarabe cu tot felul de jucării din plastic, sub care însă se văd sa­co­șe întregi cu tot felul de ma­te­ria­le pirotehnice. La cîțiva metri, trei polițiști fumează calm și discută, cu spatele la bișnița care se face fă­ră ocolișuri. Deja au trecut două cea­suri după ora prînzului și pa­ra­da stă să înceapă. Cînd eram de-o șchioa­pă nu mai aveai loc în cen­trul Todireniului nici să arunci un ac la ora asta, acum însă de abia da­că s-au strîns o mînă de oameni. Mai mulți par a fi bișnițarii, care stri­gă cît îi țin plămînii „nu dați ba­nii pe prostii, luați petarde la copii”.

30 de lei pentru haiduci

Cu privirea pierdută, încercînd parcă să-și amintească cum erau toa­te obiceiurile pe vremea ti­ne­re­ții sale, nea Vasile, un bătrîn care își sprijină anii de un baston, cla­ti­nă trist din cap. „Cînd eram eu ca­va­ler pe șesul ăsta pe care îl vezi ma­ta aici nu mai era loc de caii bă­ie­ților care făceau bande. Era ban­da lui Coroi și a lui Paliciuc, care sînt de aici, iar în fiecare an căutam să aducem roluri noi din alte co­mu­ne. Se făceau cîte cinci sau șase bande în fiecare sat, dar cum nu-s atîtea în toată comuna”, spune cu tristețe nea Vasile. De cînd se știe nu lipsește în nici un an de la întîlnirea obiceiurilor de Anul Nou din fața primăriei, la fel cum „de cînd am devenit cavaler și pînă ce mi-am pus pirostriile” a fost mereu cu pușca de lemn și pletele de haiduc în centrul Todireniului.

Era mai mare rușinea dacă nu dansai vreo fată de-a gospodarilor care te-au primit.

Nea Vasile îmi povestește cum flăcăii se întîlneau încă de la în­ce­pu­tul lui decembrie și plănuiau to­tul cu grijă. Își împărțeau rolurile în funcție de vîrstă și înălțime. Hai­ducii trebuiau să fie cei mai solizi, iar Coroi, Paliciuc, Jianu ori alt șef al bandei trebuia să fie cel mai înalt din­tre toți și să fie flăcău gata de însurat. „Căutam cea mai bună muzică, care să știe și rolurile, dar și dansuri, pentru că ajungeam la fe­tele de măritat și le dansam. Era mai mare rușinea dacă nu dansai vreo fată de-a gospodarilor care te-au primit”, își amintește nea Va­si­le. Acum însă se respectă din ce în ce mai puține tradiții, iar oamenii a­proape că nu mai primesc bandele din cauza lipsei banilor. „Ca să-l primești pe Coroi tot trebuie să dai băieților măcar 30 de lei, iar cu pensia mea de la CAP asta în­seam­nă aproape jumătate. Nu-i mai pot primi și parcă îmi plînge sufletul, dar nu am ce face”, spune bă­trî­nul uitîndu-se lung la băieții ca­re bat cu puștile de lemn în asfalt.

„Joacă, joacă tropăit, ca țiganul la prășit”

Aerul este greu, încărcat de mi­ros de pucioasă și praf de pușcă de la petardele care pocnesc din toate di­recțiile, aruncate de puști de-o șchioapă. Abia dacă reușești să te ferești de-o drăcovenie aprinsă că dai peste alta, aruncată de altcineva. „Ei, dar nu te prind eu pui de drac? Lasă că te zic eu lui taică-tu să te scarmene”, strigă o femeie tru­peșă la unul dintre băieți. Puș­tiul nici nu se sinchisește de a­me­nin­țare și, hlizindu-se, mai aruncă una. Pe terasa clubului „Disco Bar and Games“, aflat chiar în centrul co­munei, Laurențiu se hotărăște să aprindă două cutii dintr-un foc. Fa­ce două șiruri de petarde așe­za­te cap la cap, rupe cîteva și pune pra­ful de pușcă între cele două șiruri, apoi aprinde pulberea cu un chibrit și fuge cît poate de repede. Imediat începe comedia. Fetele încep să țipe, babele să blesteme, iar bărbații să înjure birjerește. Doar băieții sînt cei care par a aprecia spectacolul pirotehnic, deși pînă și ei încep să tușească de la fumul negru lăsat de pocnitori.

Toată lumea uită însă de neajunsuri cînd, îmbrăcați cu pelerine albastre, dansînd de pe un picior pe altul și imitînd trapul unor armăsari neîmblînziți, ajung că­lușarii de la Hlipiceni, comuna ve­cină. Spre deosebire de ceilalți cos­tumați, în grupul lor sînt doar oa­meni trecuți de prima tinerețe, dar care sar și strigă mai ceva ca niș­­te copii în curtea școlii. „Foaie ver­de de strujeni, căiuții din Hli­pi­ceni”, anunță starostele, con­du­că­torul grupului. Imediat începe dan­sul nărăvașilor. Acordeonistul își plimbă degetele pe clapele instrumentului, iar toboșarul îi bate măsura. Pe lîngă ei, încep să dan­seze, chiar în intersecție, și cî­te­va perechi de gospodari din îm­pre­jurimi, veniți să vadă obice­iu­ri­le din Ajunul Anului Nou. În jurul lor se strîng imediat oameni de toa­te vîrstele care aplaudă și dan­sează, ca la horele care se țineau înainte la Căminul Cultural.

Este trist însă că obiceiurile încep să se piardă, iar tinerii nu mai sînt dornici să ducă mai departe tradițiile. Era mai mare rușinea să nu faci vreun obicei în ajunul Anului Nou. Aici veneau să se uite doar cei bătrîni ori copiii mici. Flăcăii toți trebuiau să fie haiduci, urși sau căiuț.

După ce armăsarii împodobiți cu clopoței și pelerine albastre urcă spre primărie, le urmează altă ceată. Aceasta, mormăind, cu pașii împleticindu-li-se, ține morțiș să sperie fetele și să-i facă pe copii să se ascundă după fustele mamelor. Sînt urșii care-s ținuți în lanț de un ursar, murdărit pe față cu fu­nin­gi­ne, cu un costum ornat cu franjuri de material colorat și cu pălărie din pene. Acesta începe să bată în­tr-o tablă, iar pe ritmurile bătăilor urșii dansează, se rostogolesc și se reped spre copilele din jurul lor. „Joacă, joacă moș Martine, că-ți dau miere de albine/ Joacă, joacă tropăit, ca țiganul la prășit”, îl încurajează ursarul, în timp ce na­mi­lele costumate în piei de oaie mai fac încă o tumbă pe asfalt. Brusc însă aceștia se îmbolnăvesc, iar doctorul, îmbrăcat în alb, pe spa­tele căruia este desenată o cruce roșie, începe să descînte animalele întinse pe spate în mijlocul șoselei. După ce i se promite și mîncare și băutură, ursul își revine miraculos, iar dansul și tumbele se reiau. „Na! Na! Na! Martine, na! Nu te da, nu te muia! /Joacă, joacă, ursule, că s-or coace murele”.

Acordeonul, sufletul bandelor

Mai la deal, spre primăria din Todireni, două capre conduse de doi băieți cărora abia le-au mijit mustăcioarele, dar care au avut grijă să le contureze mai bine cu cărbune, își fac jocul lor. Unul este ciobanul, proprietarul caprelor, iar celălalt cumpărătorul. „Caprele noastre-s cu mărgele / Cu cercei, cu catifele / Jucați vesel caprelor / Că vă dau la abator”, le îndeamnă stăpînul pe cele două cornute. Doar că ele au alt plan, așa că imediat se prefac bolnave și doar promisiunea că nu le va vinde le a­du­ce înapoi în simțiri. Încep imediat să danseze pe muzica acor­deonistului care însoțește ala­iul și să clămpăie vesele din ma­xi­la­rele lor din lemn.

Urmează „cavalerii”, băieții ga­ta de însurat, să arate ce au pre­gă­tit, așa că Banda lui Paliciuc își face loc prin mulțime. Îmbrăcați cu cușme, costume naționale și ple­te albe, iar în mijlocul lor cu Pa­li­ciuc, costumat în haine negre îm­po­dobite cu mărgele colorate, ban­da pare o armată ce cîntă în timpul unui marș. În urma lor este însă potera, cinci băieți îmbrăcați în haine kaki, de armată, cu chipiuri, ochelari de soare, săbii și puști din lemn. Ei trebuie să-l prindă pe fu­ga­rul care reușește însă să le scape mereu.

Banda lui Coroi vine și ea din urma celei a lui Paliciuc, iar în fața Primăriei Todireni se întîlnesc cu cea a lui Jianu și se iau la întrecere să vadă care dintre ei poate să-și strige mai tare rolul.

Banda lui Coroi vine și ea din urma celei a lui Paliciuc, iar în fața Primăriei Todireni se întîlnesc cu cea a lui Jianu și se iau la întrecere să vadă care dintre ei poate să-și strige mai tare rolul. Costumele ce­lor trei bande sînt cam aceleași și aproape nu le poți deosebi între ele. Nea Ilie însă știe atît de bine ro­lurile încît doar la auzul muzicii și a unei frînturi dintr-un rol spu­ne cu exactitate care bandă e și cît de corect este spusă replica. „Apăi eu de la 14 ani și pînă la 24, cînd mi s-a născut primul fecior, am tot făcut bandă. Banda lui Jianu am adus-o eu, de la Zlătunoaia, un sat vecin. Ca să-mi dea rolul am dat o damingeană de vin, că astea erau mîndria fiecărui sat și toți voiau să le țină numai pentru ei”, îmi spune nea Ilie, un bătrîn trecut de 70 de ani, mic de statură, dar ager, și cu căciula din blană de miel ridicată pînă pe vîrful capului.

Bișnițarii, haiducii moderni

După drumul la primărie și obținerea autorizației, toate ban­de­le încep să se perinde pe la „Clubul Disco Bar and Games”. Indiferent de vîrstă, fiecare iese pe terasă și își savurează berea, lăsînd pentru cîteva minute măștile deoparte. Pe lîngă bere și țigară, doi ursari, cu pălăriile cu pene și fețele colorate, încep să-și în­cerce norocul la unul dintre jo­cu­rile de noroc de lîngă bar. Abia după ce pierd vreo cinci bancnote de zece lei, urșii reușesc să-i dez­li­pească de monitoarele colorate pe cei doi. Cîțiva haiduci le iau imediat locul, iar buzunarele lor se ușu­rea­ză la fel de repede.

În stradă mulțimea începe să se rărească, rămînînd doar bișnițarii, vînzătorii de petarde și o mînă de tineri. Nea Gelu încă nu vrea să ple­­ce însă și-i instruiește pe băieții săi, îmbrăcați în căiuți, cum tre­bu­ie să danseze. A venit ca în fiecare an cu familia „la sfat”, cum i se spu­ne întîlnirii obiceiurilor de pe 31 decembrie. Cei trei copii ai săi, de 12, 10 și șapte ani, dansează de pe un picior pe altul, atenți la sfaturile tatălui lor. Doi dintre ei, cei mai mari, sînt costumați în armăsari împodobiți cu bucăți de material colorat, hîrtie multicoloră și salbe de clopoței. „În anii trecuți veneam și eu îmbrăcat, dar acum că are cine să-mi ia locul, stau liniștit și doar mă uit”, spune cu mîndrie bărbatul. „Este trist însă că obiceiurile încep să se piardă, iar tinerii nu mai sînt dornici să ducă mai departe tradițiile. Era mai mare rușinea să nu faci vreun obicei în ajunul Anului Nou. Aici veneau să se uite doar cei bătrîni ori copiii mici. Flăcăii toți trebuiau să fie haiduci, urși sau căiuți”, îmi zice înfocat bărbatul a cărui obraji par gata să pocnească de roșeață.

Ruginoasa, comuna tradițiilor neînțelese

În dimineața de 31 decembrie, băr­bații din Ruginoasa, care deja au plănuit totul de la Crăciun, se întîlnesc la una din case lor și își pun măștile ce cîntăresc cinci sau șase kilograme, își iau bîtele și pornesc spre toloacă. Bărbații par niște uriași avînd măștile pe cap, iar tălăncile care le sînt atîrnate de brîu îi fac să sune ca o herghelie de cai. Ajunși în centrul satului se aliniază în fața dușmanilor, umăr la umăr, și încep să sară în sus, lăsînd din cînd în cînd să cadă mă­ciuca peste masca inamicului. Totul pare un joc de copii sau un dans al unor titani care încearcă să sperie anul vechi și spiritele rele. Anul acesta însă obiceiul nu s-a mai ținut, poliția și mediatizarea ne­gativă oprindu-i pe tineri să ducă mai departe tradițiile.

Totuși localnicii spun că sem­ni­ficația acestora este încărcată de istorie și mit, iar frumusețea lor este de puțini înțeleasă. „Se spune că obiceiurilede la noi ar fi de pe vremea lui Cuza, cînd arnăuții, ca­re au salvat-o pe Mărgărița Cuza, ar fi ieșit mascați”, îmi explică Cris­tina Ioana Axinia, directorul Cen­trului Cultural din Ruginoasa. Deși aceasta este doar o legendă, cîteva documente atestă că în 1954 acest obicei exista. Tinerii din sat își făceau măști cît mai urîte din piei de oaie și din blană de oaie pe care le coseau deasupra casche­te­lor din armată.

„Bătrînii spun că după război erau foarte multe fete în sat și puțini bărbați. Și de aceea s-a făcut un pact, ca nimeni să nu-și ia ne­vastă din altă altă parte. Abia prin 1965 ei au început să-și ia soții și din alte sate și atunci acest obicei a luat o altă turnură”, îmi explică directorul Centrului Cultural. Pe atunci bătaia era de fapt lupta dintre anul vechi și anul nou, între deal și vale. Dacă cîștiga anul nou însemna că va fi  un an bogat și prosper, iar dacă cel vechi era cîș­tigător anul ce urma nu ar fi fost la fel de roditor.

Poliția, spaima tradiției

Din 1965 tradiția a mai căpătat un sens și anume că cei care vor cîștiga își vor putea alege nevasta din satul respectiv, puteau să or­ganizeze balurile și aveau un fel de autoritate în fața celorlalți. În pe­rioa­da respectivă nu existau bîtele de astăzi ci se foloseau doar harap­ni­ce cu care flăcăii se șfichiuiau între ei. „Cam prin 1967 au început să folosească bîtele”, îmi explică Cristina Ioana Axinia. Cu toate acestea, lupta era doar „o bătaie amicală” și abia după Revoluție au început să degenereze lucrurile. „Civilii, cei care nu se costumau, au început să strice lucrurile. Și Poliția. Înainte tinerii veneau, se ciondăneau un pic și apoi plecau acasă și nu țin minte să fi fost vreodată un incident”, îmi spune directorul Centrului Cultural din Ruginoasa.

Lupta era doar „o bătaie amicală” și abia după Revoluție au început să degenereze lucrurile.

Localnicii țin la tradiția lor și încearcă să explice tuturor că, dacă regulile sînt respectate și participă doar cei mascați, nu se poate întîmpla nimic rău. „Obiceiul era ca pe la ora cinci dimineața tinerii să se adune în secret, să se mascheze în liniște, ca să nu știe de unde vin, și să meargă pe toloacă”, povestește nea Dumitru, un bărbat de 58 de ani care încă mai participă la tradiție. „E un obicei din moș, strămoși și pînă acum doi ani nu știu să fi fost vreun incident. Și atunci s-a întîmplat nenorocirea pentru că băiatul a venit amețit, nu și-a asigurat masca și a primit un par în cap. În rest mai erau cu mîinile scrîntite, dar foarte rar”, îmi povestește bărbatul. De mai bine de 40 de ani vine la întîlnirea de pe 31 decembrie și nu a lipsit aproape în nici un an. „Îmi iau masca pe cap, mi-o asigur bine, ca să nu poată să-mi cadă de pe cap, iar de la gît în jos sînt îmbrăcat doar cu o bundă sau o flanea mai groasă, ca să pot ridica mîinile și să dau cu bățul”, îmi descrie bătrînul echipamentul său. Cu toate astea, în afară de cîteva vînătăi, nu a pățit niciodată nimic.

Acesta îmi explică că de fapt nu există nici o rivalitate între cei din deal și cei din vale, iar toată „ciondăneala” este doar pentru a păstra un obicei. „După Revoluție a devenit mai periculos, după ce a intervenit poliția și s-a dat în presă, că pînă atunci nu se întîmpla nimic. Vina este a celor care nu se costumează, vin amețiți și se bagă și ei la bătaie”, îmi explică bărbatul. Tot din cauza lor par­ti­cipă cu frică pentru că cei care nu au treabă cu obiceiul mai vin cu cuțite ori ace.

Ciondăneala „amicală”

Totul este atent planificat, cea­ta de tineri stabilește de dinainte locul fiecăruia în grup și își face un plan pe care trebuie să-l respecte. Mascații stau uniți, umăr la umăr, iar loviturile vin doar în măștile confecționate din mai multe rîn­duri de piei și burete, cusute dea­su­pra unei căști din metal. „Nu simți nimic cînd îți dă în mască. E mai mult la intimidare. Na, îți mai vine una peste mîini, dar dacă ceata stă unită nu are cum să se întîmple ceva”, spune nea Du­mi­tru ridicînd mîinile deasupra ca­pu­lui ca să imite o lovitură.

În Ruginoasa încep să se păs­tre­ze din ce în ce mai puține obi­ce­iuri, iar față de anii trecuți abia da­că au mai rămas jumătate și asta din cauza lipsei banilor. „E scump să tocmești muzica. Costă vreo 80 de milioane, iar oamenii nu mai au de unde. Mai trebuie să plătești și băieții, să le dai de mîncare, iar la urmă vezi că mai trebuie să pui de la tine bani”, îmi explică nea Du­mi­tru care a organizat de mai multe ori mălănci, cum se numesc cetele. „Oricum, jumătate dintre obiceiuri au dispărut. Nu s-au mai ținut, nu mai sînt bani și dacă mai intervine și Poliția o să dispară și ăsta de pe 31 decembrie.”

Mascații stau uniți, umăr la umăr, iar loviturile vin doar în măștile confecționate din mai multe rîn­duri de piei și burete, cusute dea­su­pra unei căști din metal.

Chiar dacă „ciondăneala” du­rea­­ză doar cinci minute, după ca­re tinerii se împrăștie la casele lor, „toată țara vorbește de bătaia de la Ruginoasa, dar nimeni nu se inte­re­sea­ză ce se întîmplă de fapt”, se plînge nea Dumitru. Nimeni nu vor­bește nici de întîlnirea de la a­mia­ză, cînd bărbații se strîng din nou cu toți în centrul comunei, purtînd de această dată alte măști, frumoase, viu colorate, tot din piele de oaie, dar cu broderii de mărgele.

Atunci formeză grupuri numite mălănci, cu arnăuți, cu șefi de formație, își iau lăutari și ies toți pe toloacă, cum se numea înainte centrul satului, unde dansează și cîntă. „Înainte de Revoluție erau cîte 24 sau 35 de formații a cîte 30 de membri fiecare, iar acum abia sînt cinci”, își amintește directorul Cen­trului Cultural din Ruginoasa. Îm­preună cu caprele, cu cerbii, curcanii, dar și cu celelalte o­bi­ce­iuri de Anul Nou, aceștia mer­geau prin întreaga comună, iar de cum se lăsa seara începeau să colinde casele unde erau fete de măritat. „Acest obicei dura la noi cam pînă de Bobotează.

Acum poate nici pe 1 ianuarie nu se mai face ceva”, spune cu tristețe Cristina Ioana A­xi­nia, care crede că în cîțiva ani satul își va uita de tot tradițiile. „Mai rămîn doar filmulețele de pe Internet.”

Andrei MIHAI