Antrenoarea care a alergat după medalii pe toate continentele

Jocurile Olimpice nu sînt un mister pentru Iulia Negură Olteanu, la fel cum nici decorațiile de aur obținute pentru România nu reprezintă o noutate pentru ea. După o carieră de 37 ani în atletism, actuala an­tre­noare și-a găsit locul în Piatra Neamț, la Clubul Sportiv „Ceahlăul”, unde le îndrumă pașii în alergare tinerilor. La atletism a renunțat din lipsa timpului, însă cu inima nu a încetat să fugă, fie dacă o face acum doar prin campioanele naționale pe care le pregătește. De opt ani, de cînd este an­trenoare, Iulia Negură nu mai participă la concursuri, însă emoțiile și victoriile atleților de la club le simte ca și cum ar fi ea acolo în locul lor.

La Sala Sporturilor „Ceah­lă­ul” din Piatra Neamț, patru tineri își aș­teaptă profesoara în timp ce își fac în­călzirea de dinainte de antrenament. E ora 09:00 dimineața și sînt deja pre­gătiți pentru alergările pe care le vor face astăzi. Vanda și Raluca au dat in­terviuri cu o zi în urmă jurna­liș­ti­lor, pentru că prima se pregătește pentru Campionatul Mondial de cadeți din Ucraina, iar a doua lucrează la rea­li­zarea baremului pentru a se califica la Festivalul Olimpic al Tinerilor din Olanda. Sportivii glumesc între ei și comentează rîzînd de articolele care au apărut de dimineață în ziarele lo­ca­le. Vanda are 17 ani și este dublă campioană națională la atletism. Face două antrenamente pe zi, aler­gări pe stadion sau pe drumurile de pe dealurile ce împrejmuiesc orașul. „Doar de la începutul anului am aler­gat aproape 1.400 de kilometri”, îmi spune pentru a-mi explica relieful muș­chilor tonifiați de pe picioare și ab­do­men. Nici ceilalți trei nu sînt mai prejos, după cum aflu imediat că Răz­van, Raluca și Larisa au cu toții mai mul­te concursuri, medalii și kilome­tri alergați în spate.

Iulia Negură, antrenoarea lor, apa­re la scurt timp după ce tinerii își termină încălzirea. Îmbrăcată sportiv și nu prea înaltă, o distingi greu printre ei. După ce se salută vesel, profesoara spune doar „12-14, Cîrloma­nu’ sau Cozla, voi alegeți”, iar ei știu deja ce au de făcut. Alergare de mini­mum 12, maximum 14 kilometri pe unul dintre dealurile din oraș. Tine­rii îl aleg pe cel de-al doilea, după ce în ultimele două săptămîni s-au antrenat doar pe Cîrlomanul. Își potri­vesc cronometrele de la mînă și pleacă în alergare ușoară.

Vînătoarea de trofee

Doamna Iulia îi urmărește în timp ce se îndepărtează, iar pe fața sa nu îi citești cei 47 de ani, fiind încă nea­tin­să de riduri. Știe că trebuie să aibă răbdare cu cei patru, din moment ce sînt dintre cei mai buni, iar performanța se atinge astăzi greu, după cum se grăbește să îmi spună. Cînd era ea sportivă, rezultatele foarte bune erau mai ușor de obținut, pentru că și ba­re­murile la concursuri erau mai în­gă­duitoare. La 9 ani, cînd s-a apucat de atletism, pe lîngă alergat făcea și radiogoniometrie. „E un fel de orientare turistică. La concursuri, fie­că­ruia dintre noi i se dădeau emi­ță­toa­re și căști, după care eram îm­prăș­tiați în pădure. Apoi, într-un anumit timp, trebuia să găsim cinci «vulpi» (n. red.: transmițătoare ce emit unde radio).” Antrenoarea a cîștigat multe concursuri, dar a renunțat la „vî­nă­toa­rea de vulpi”, sau la radioamato­rism, cum mai este numit sportul, du­pă ce profesorii săi au îndemnat-o, din lipsa aparaturii performante, să se îndrepte mai degrabă spre un sport olim­pic, cu care să poată ieși în stră­ină­tate. „Și atunci am rămas pe atle­tism. Am alergat la concursuri chiar și în locul surorii mele, care era în­săr­cinată”, își amintește Iulia Negură cu zîm­be­tul pe buze, spunîndu-mi că a cîș­ti­gat astfel pentru ea un campio­nat na­țio­nal, iar cu titlul de campi­oa­nă sora sa a plecat mai departe, la com­petiția europeană.

Pe vremea cînd era studentă, an­tre­noa­rea a avut cele mai mari performanțe pentru România, cînd în 1993 a cîștigat aurul în proba de 10.000 de metri la Universiadele de Vară din Buffalo, New York (n. red.: jocuri universitare). Doi ani mai tîrziu s-a întors în România din Fukuoka, Ja­ponia, cu aceeași medalie, la aceeași competiție. Însă, în timpul regimului comunist, sportivii nu aveau atît de multă libertate de mișcare. Pro­fe­soara a avut colege cu părinți sau frați în străinătate care nu puteau participa la competiții peste hotare pentru a nu fi acuzate de uneltiri împotriva sistemului. „Printre primele dăți cînd am ieșit în afară ne învîrteau și ne dădeau voie la competiții doar la bulgari, turci sau ruși. Abia cînd și-au dat seama că nu avem noi treabă cu politica au prins încredere și așa am putut ajunge și în restul Euro­pei”, îmi spune antrenoarea.

După căderea regimului a ajuns pe toate continentele, însă competiții mari a avut în Anglia în 1992 și 1993, la crosul organizat de Bupa (n.r o com­panie britanică de asistență medicală), unde a obținut în ambii ani aurul. Japonia a fost țara în care Iulia Ne­gură a mai luat medalia de aur în 1996 și 2001, în Chiba, la cros. Iar în 1991 a fost a douăsprezecea cea mai rapidă femeie din lume, după aurul cucerit la Campionatul Mondial de Atletism din Olanda.

Față în față cu șopîrle și maimuțe

Profesoara își aduce adesea a­min­te de diversele întîmplări amuzante prin care a trecut de-a lungul anilor în care a fost sportivă de performan­ță și le povestește des tinerilor pe ca­re îi antrenează. Rîde în timp ce spu­ne că în Indonezia au dormit cu șo­pîr­le mari în cameră, despre care nu știau nimic, mai ales că din cauza lim­bii nu puteau vorbi cu angajații ho­te­lului. „Reptilele nu ne-au făcut ni­mic, am aflat apoi că erau puse acolo pen­tru a mînca insectele, astea fiind de fapt cele cu adevărat periculoase.” Îm­preună cu colegele sale, s-a strecurat în camera antrenorului lor și i-au luat pantofii, cu care au ucis șopîrlele, pen­tru că nu puteau să facă asta cu adi­da­șii lor foarte ușori, de alergat. „Am început să le bocănim pînă ce le-am omorît și pînă ce ne-au auzit cei de la recepție. Probabil că ne-au certat, noi așa zicem, dar cine să îi în­țe­lea­gă, dacă vorbeau pe limba lor?”, iar rî­sul i se întețește cînd începe a povesti o altă pățanie.

„Eram în Africa, la Crosul Mon­di­al, țin minte că am luat și medalie cu echipa atunci. Am fost duși să vi­zităm o rezervație, unde am văzut că­mile și struți și am vrut să le fo­to­gra­fiem.” S-au dat cu toții jos din ma­și­nă, pentru că drumul le-a fost blocat de două maimuțe, ce nu mai voiau să se miște de acolo. Iulia Negură rîde copios cînd își amintește că șoferul a lăsat geamul de la mașină pe partea lui deschis și că în timp ce ei se îndeletniceau cu fotografiile, mai­m­u­țele au dat iama în interior, la pro­vi­zi­ile lor de mîncare. „Au devorat tot în timp ce noi stăteam și priveam cum ele dădeau tacticos celofanul jos de pe sandvișurile noastre. Am stat mult și bine pînă ce au ieșit, pentru că ni s-a spus să nu le atingem că se ener­vează ușor.”

Jocurile Olimpice, împlinirea unui vis

Tonul i se schimbă însă într-unul sobru cînd povestește despre competițiile la care nu a putut participa. În 1992 a ratat calificarea la Jocuri­le Olimpice de la Barcelona, din prici­na vizitei medicale. „Mereu le spun copiilor să nu spună la circuitul me­di­cal că îi doare ceva, că nu îi mai la­să să intre în competiție”, spune antre­noa­rea, amintindu-și de experiența proprie. Cu o lună înainte de Olim­pia­dă, a spus medicilor că are o durere în partea dreaptă a abdomenului, iar du­pă trei săptămîni de investigații, tot nu reușiseră să îi pună un diagnostic. Era sănătoasă, însă nu a intrat în com­petiție. Președintele Federației Româ­ne de Atletism a întors-o din drum, pe motiv că nu mai are cum să-și con­firme baremul încă o dată, după trei săptămîni în care nu a alergat. „Am rămas acasă, după atîția ani de pre­gă­tire. În trei săptămîni de repaos am pierdut tot”, spune în timp ce pri­vi­rea îi trădează o ușoară urmă de supă­ra­re.

Patru ani mai tîrziu însă, la Olim­piada de la Atlanta, Iulia Negură a ocupat locul opt în finala de a­tle­tism, la proba de 10.000 de metri. „Cînd m-am văzut acolo aveam atît de mul­te emoții că mi-am zis că nu o să fiu în stare să alerg nici cinci metri”. As­tăzi, antrenoarei îi lipsește alergatul, însă pentru acesta nu mai găsește timp suficient, iar la concursurile pentru seniori nici nu se gîndește. „Am an­tre­namente ziua cu grupa mică și mare. Cînd ajung apoi acasă trebuie să fiu ca nouă, pentru soțul și copilul meu, Dragoș. Înainte mai alergam cu cățelul, dar acum a îmbătrînit și el, așa că nu am mai reușit să găsesc motive ca să ies la alergat. Poate doar din cînd în cînd, în cantonamentele co­pi­iilor”, adaugă grăbită. Băiatul nu îi calcă pe urme, însă, chiar dacă nu a ales atletismul, face fotbal, iar an­tre­noarea este mulțumită de această ale­gere.

O altfel de loterie

Iulia Negură nu înțelege ce fel de antrenori sînt cei care nu au participat la competiții, ci doar au terminat Facultatea de Educație Fi­zi­că și Sport. „Acești oameni, ce nu au făcut sport în viața lor, sînt poate buni în teorie sau în cercetare”. Pro­fe­soara consideră că ei nu ar putea vreodată să înțeleagă pe deplin ce înseamnă cînd unui atlet i se face rău, cînd să mai insiste la alergări sau ce fel de exerciții să recomande în sala de forță. „Cînd ai trăit și tu ceea ce ei trăiesc la antrenamente sau la competiții, abia apoi poți să consi­deri că poți empatiza pe deplin cu ei. Mulți aleg Sportul pentru că o consideră o facultate ușoară, însă nu este așa”, adaugă cu îndîrjire.

„Mulți astfel de antrenori, chiar dacă eu nu am auzit de ei sau nu știu să fi avut rezultate, au sportivi foarte buni, pur și simplu pentru că au avut norocul de a-i găsi. E ca la loterie”, adaugă cu resemnare în glas. Iulia Ne­gură crede că tinerilor ce fac as­tăzi performanță le este mai ușor de­cît i-a fost ei, în timp ce alerga la con­cursuri. Baremurile sînt mai dure, însă echipamentul se găsește mai ușor decît acum 20 de ani. „Cînd eram eu sportivă, aveam o pereche de adidași la care țineam foarte mult. Cînd însă mi s-au tocit tălpile, luam altele de la o altă pereche și astfel, din patru adi­dași făceam doi. Nu mai spun de e­gări, care se găsesc astăzi pe toate drumurile”. Profesoara improviza în ceea ce privește colanții, tăind par­tea de jos a ciorapilor, rezolvînd în acest fel lipsa lor. Tinerii de astăzi sînt norocoși, aflu în timp ce an­tre­noa­rea îmi spune despre cum Clubul „Ceah­lăul” le pune tuturor la dispoziție lucrurile de care au nevoie, lor ră­mî­nîndu-le ca singură proble­mă grija de a face performanță.

Cei patru atleți se întorc, îi ve­dem apărînd grupați cîte doi. Sînt cu toții îmbujorați după efortul susținut în soare, însă Răzvan, cel mai mare dintre ei, ne spune că a fost nevoit să scurteze antrenamentul după ce Van­da, care este răcită, nu a mai putut să respire normal în timp ce alerga, datorită gîtului inflamat. Antre­noa­rea nu se agită și îi repetă fetei să nu se panicheze, ca să nu-și agraveze sta­rea. „Știu ce spun, am trăit astfel de experiențe de multe ori. Eu nu mi-am învățat meseria din cărți.”

ANA SIPOȘ