Pacificatorii fac legea pe tărîmul nimănui

Stăm toți înghesuiți într-o „rutieră” albă care merge la Dubăsari, înspre Tiraspol. În stînga mea, o puștoaică chicotește peste scaun cu două colege de clasă și-n față, pe culoarul mașinii înghesuite, o educatoare are grijă să nu i se boțească planșa de carton cu alfabetul scris cu litere mari, de mînă, însoțite de desene haioase. Ne apropiem de postul de pacificatori numărul 9 de la Vadul lui Vodă pe podul peste Nistru. Încep murmurele în microbuz, dar nimeni nu pare să se uite afară, înspre militari, parcă fiecare evitîndu-le căutătura. Ei, în schimb, ne privesc absent și rece. Încă o zi de muncă, nimic neobișnuit. Facem slalom printre barierele de ciment, trecem de un blindat care probabil nu s-a mai mișcat de cînd a fost adus aici și, pînă să-mi dau seama, ajungem în satul Pîrîta. Sîngele, cel puțin la suprafață, a fost spălat.

Lumea este tare intimidată și poartă o frică aici

Stau acasă cu familia și cum ajun­ge amurgul în sat mie, vă spun cinstit și vă spun așa, adevărul, îmi este teamă să ies afară din casă și nu știu cît timp pot să mai continue lucrurile astea.

Cobor și, pentru cîteva momen­te, mă simt ca-n „Călăuza” lui Tar­kov­­ski: am trecut de gardienii în­fri­co­șă­tori și mă găsesc într-un loc în ca­re totul pa­re în regulă, doar mai vechi poate puțin, însă în aerul căruia se simte că ceva s-a întîmplat.

Următorul microbuz mă lasă în Pîrîta Nouă, partea satului de unde era Vadim. Undeva pe stînga, în fa­ța unei case, doi localnici discută. Din vorbă în vorbă, îi întreb dacă-i deranjează pacificatorii și faptul că-i controlează de fiecare dată cînd trec podul. „Noi nu sîntem la curent, nu știm”, îmi răspunde scurt unul dintre ei. Cînd aduc vorba de tînărul care a fost împușcat, unul începe să vorbeas­că, „știți cum spune lumea, ăla a fost beat, ăla n-a fost”, însă prietenul lui i-o taie cate­goric „ce să grăiești tu dacă nu știi?”, apoi, către mine „du-te mai încolo, în­trea­bă-i pe ăștia de vîrs­ta lui”, și-mi face semn către capătul străzii. Și, cînd să plec, parcă mă aver­tizează: „Știi cum e chestia asta? Ca o carte, s-a des­chis, s-a întîmplat, a trecut o zi, do­uă, am închis-o și nu mai vorbește ni­­meni despre ea.”

Mai în vale, de la un grup de do­­uă femei și-un bărbat, primesc cam aceeași reacție. „Noi ce putem să spu­­nem, nu-i corect să spunem noi așa ce s-a întîmplat cu dînsul. Ma­șina o trecut, s-o împușcat pe ur­mă”, îmi povestește vag bărbatul, vă­­zîn­du-se din cum grăiește că nu îi este confortabil să vorbească despre asta. Despre pacificatori, la fel: „Nu, de ce să ne deranjeze?” Însă bătrîna de lîngă el, mai arțăgoasă și cu tupeu, îl întrerupe „ei, cum să nu ne deranjeze? Cum vrei să treci, gata tre’ să te oprești. Te-ai dus, te oprești, vii, te oprești, toată vremea te oprești”, spu­ne femeia indignată.

„De la România ziceți că sîn­teți?”, intră bărbatul iar în vorbă, „Da’ cu ce întrebare?” Îi spun că de fapt nu mă interesează neapărat în­tîm­plarea de la începutul lunii, ci toa­­tă situația, că am înțeles că lu­mea din sate e nemulțumită de pre­zen­ța militarilor. „A, despre asta, da, am înțeles”, și stă puțin pe gîn­duri. „Nu-s mulțumiți că încurcă la oa­­­meni, iaca, noi sîntem cu Mol­dova sa­tele astea. Noi ne ducem la Du­­băsari, trebuie să arătăm pașa­por­tul, ai intrat din țară, ai ieșit din țară, trebuie să îți controleze mașina, să arăți că n-ai armament acolo”, îmi spune acesta, mai stă puțin și dispare în curte. Însă fe­meia, care deja e aprin­să de subiect, nu se lasă, reia rolul de vorbitor: „Da’ se întreabă cineva, aista pe care a prins-o la Chișinău cu 30 de kilograme de marijuana. Pe unde a intrat, pe unde s-a dus? Ea nu tot pe la post a trecut? Că pe undeva trebuie să fi trecut, doar n-o zburat. Și nu e prima oară, e a doua oară cînd se întîmplă asta. Dar ei totdeauna stau și-ntreabă”.

Cît despre zvonurile că mașina ar fi fost furată sau că tînărul nu avea car­net de conducere, îmi răspunde scurt, că-s numai minciuni, „povești ca să nu scoată armata de aici”. „D-apăi să fi fost moldovan de-al nostru, atunci îl găsea și-l ucidea de­mult”, se ener­vează și mai tare.

Amintiri neplăcute

Forțele de menținere a păcii, a că­­ror datorie este să mențină pa­cea, ne-au readus la anii 1992, iar la văr­sare de sînge, iarăși au făcut ceea ce nu este bine.

Îmi mai povestește că a mai au­zit cum că, în trecut, băieți care mai treceau noaptea erau bătuți sau fete dezbrăcate și batjocorite, ba chiar se zvonește că unele dintre ele au fost și violate, însă le-a fost frică apoi să povestească cuiva, așa că nu poate nimeni ști sigur exact ce s-a în­tîm­plat. E convinsă însă că „în zi­ua în care s-a întîmplat pacificato­rii «n-aveau picioare». De ce nu s-a dus nimeni atunci să îi verifice cu alcooltestu’?”, se întreabă femeia. Îmi explică apoi cum să ajung la casa lui Constantin Bologan, prie­tenul lui Vadim, care era în dreapta sa în mașină în momentul în care s-a întîmplat tragedia, „dar e speriat, nu vrea să vorbească. Numai el știe ce s-a întîmplat, dar nu știu da­că vă va spune ceva”, mă averti­zea­ză aceasta.

Ajung la poarta lui, intru în cur­te, bat la ușă și dinăuntru, fără să-mi deschidă, dînd doar puțin perdeaua la o parte cît să mă vadă la față, îmi răspunde tatăl băiatului. „Nu e aca­să, e la Chișinău, lucrează aco­lo”, îmi răspunde scurt. Întreb de-un nu­măr la telefon, să vorbesc cu el și la fel de repede mi-o taie: „N-are telefon” „Cum, n-are?” „Nu, n-are te­le­fon” și rămîne cocoșat la ge­mu­le­țul de la ușă, tăcînd și așteptînd să plec. Îmi dau seama de ridicolul situației, îi înțeleg îngrijorarea și plec.

Cîntările interzise

La cine să ne mai adresăm să ne spună că noi sîntem corecți și dumnealor nu sînt? N-am mai găsit drep­­­­tatea și așa s-a terminat.

După aproape o oră de mers pe jos, ajung în satul Coșnița unde, în centru, mă întîlnesc cu Anatol Cro­­i­toru, președinte al Asociației de Cul­­tură și Drept „Trans­nis­tri­a”. Dintre toți locuitorii satelor din zo­nă, este cel care a avut poate, de-a lungul timpului, cel mai mult de su­­ferit din cauza opresiunii sovieti­ce. Și asta pentru că nu i-a fost frică niciodată să spună ce gîndește, să meargă la toate protestele sau să le organizeze chiar el și să promoveze cultura și limba română în acest teri­toriu fragil. Ne așezăm la masă cu cîte 100 de coniac și o plăcintă și-n­cepe să-mi povestească cum încă din ’91, cînd a adus primul steag ro­mânesc în sat, pe data de 31 august, a fost bătut pentru asta.

Apoi, la 2 martie 2005, cînd se întorceau mai mulți din Chișinău, de la o masă de comemorare a ero­i­­lor căzuți în războiul din 1992, au fost opriți la același pod. „Timp de două ore am stat pe pod în frig. Pe urmă am fost arestați, duși la po­li­ție. Pen­tru că veneam de la Chi­și­nău și aveam tri­colorul scos pe geam din autocar și cîntam cîntece patriotice. Adică cîn­tările noastre au în­căl­cat ordinul public”, îmi po­ves­teș­te bărbatul. Pî­nă la urmă, au fost eli­be­rați, însă li s-a spus că acolo nu le es­te permis să cînte.

La fel a pățit o dată și primarul din localitatea Oxentia, care a fost re­ți­nut pentru că nu a vrut să le spună pa­cificatorilor unde merge.

Exilul

Noi înțelegem și toată lumea în­țe­lege că pacificatorul este cel mai ma­re exemplu pentru toată po­pu­lația. Dar ei ne provoacă la lucruri murdare, ne provoacă cu între­bă­ri­le astea neghioabe. Nu este corect.

Însă cel mai dureros a fost după 7 aprilie 2009 cînd, participînd la pro­teste, a fost pus sub urmărire de către securitatea din Moldova, pentru că „de pe acoperișul unei clădiri de lîngă Președinție cineva arunca cu pietre în noi și-am luat și eu o piatră, m-am aplecat și-am aruncat în el; am fost prins de camera de luat vederi și m-au sunat de la po­li­ți­e prietenii mei, care au fost cu mine la un loc la război și mi-au zis «pleacă, că o să te prindă»”. La 2 noaptea a fugit cu un prieten la Chi­și­nău și de acolo la Ungheni dar, dîn­du-și seama că la va­mă sînt fo­to­gra­fi­ile lor în computer, „am cotit un­de­va pe lîngă mal, că eram căutați de toată securitatea con­dusă de co­mu­niștii lui Voronin; aveam în bu­zu­nare sacoșele, cu hai­nele, chibri­te­le, tot pregătit”. Au trecut Prutul înot, cu hainele și chibri­tele în cîte două sacoșe strînse bine cu ață, pe care le împingeau și plu­teau deasupra apei și „cum am trecut Prutul am dat repede foc, ne-am în­căl­­zit, am mîncat, aveam o bucată de slănină și am băut o sticlă de vot­­că și am ieșit lîngă Iași”, își amin­­tește bărbatul.

A lucrat aproape un an la Bu­zău, la fabrica Contactoare însă, du­­pă valul de disponibilizări din Ro­­­mâ­nia, negăsindu-și un loc de muncă în țară, a încercat să apeleze în Bu­cu­rești la Departamentul Ro­­mâ­ni­lor de Pretutindeni, de unde a fost dat afară. „Am ajuns că n-a­veam ce mîn­ca. Vă spun cinstit, eram cu Iurie și ne gîndeam să spar­gem un magazin să mîncăm. Dacă venea poliția să mă întrebe le zi­ceam că vreau să mănînc, că am venit, am hîrtie de refugiat și ce să fac cu ea? Nu m-a luat nimeni la lucru să fac un ban să-mi cumpăr o bucată de pîine să mă hrănesc. Mi-au dat o hîrtie în mînă că sînt refugiat și atît.”

Tot din cauza exilului său din țară, la 2 octombrie 2009, nu a pu­tut ajunge nici la nunta feciorului său Nicolae și, în timp ce-mi po­vestește asta, încearcă să-și stă­pî­neas­că la­cri­mi­le. „La copilul meu, pe care l-am crescut, și nu am ajuns să mă bucur și eu. Am plîns cum plîng acum în fața matale, într-o ca­meră din Bu­zău. Trăiești în mileniul trei, unde se spune că sînt drep­­turile omului și noi nu le a­vem”, își revine treptat bărbatul.

Întoarcerea în țară

Iaca pe data de 10 ianuarie a fost ziua mea de naștere, am îm­pli­nit 57 de ani, am intrat în război, aveam 37 de ani. 20 de ani, nu? Mă­car du­pă atîta timp să mă văd și eu liber.

Întors în sfîrșit acasă, „eu și acum nu sînt angajat, și acum umblu blestemat”. Îmi mai po­ves­teș­te cum oamenii mai săraci din sat se chi­­nuie să își facă un credit pre­fe­ren­țial, să-și construiască sau să facă re­parații la case, dar nu re­u­șesc să ob­țină, în timp ce „președintele ra­io­nu­lui a luat două; cum își permite? Înseamnă că ce avem, un boschetar? N-are casă, n-are masă? Are salariu de 130.000 de lei și proiecte cu rutiere, cu restaurante. De luptat n-a luptat, dar și-a făcut document că și acum are credit pre­ferențial că n-are din ce să-și facă o reparație la casă”, îmi spune Anatol Croitoru, nervos. Și îl întristează cînd aude vorbe ca­re spun că, pe de o parte, cei din frun­tea Republicii Moldova ar pre­­fera să intre în Uniunea Eu­ro­pea­nă fă­ră satele de pe malul stîng, iar Nis­trul să re­prezinte granița din­tre Eu­ropa și Ru­sia, că le-ar fi mai ușor așa. Da­că ar fi așa, „eu mi-aș muta și mor­mîntul tatălui meu din cimitir în Ba­sarabia și aș pleca de aici. Că eu da­că rămîn aici, extinzîndu-se Ru­sia și Europa pînă la Nistru, eu cu familia mea, și după noi sînt și mai mulți oameni, noi aici nu avem ce căuta, noi aici nu avem trai”, îmi măr­tu­ri­sește bărbatul.

Un stat criminal

Decît așa trai, mai bine mort. Decît într-un așa lagăr, într-o așa rezervație, într-adevăr, cît se poate trăi? De ce noi nu avem drepturi, de ce atunci cînd mă duc la Chișinău să fiu oprit, să fiu întrebat ce am în portbagaj, unde mă duc, de unde vin, la cine mă duc?

Acum, tragedia de la 1 ianuarie de anul acesta, n-a făcut decît să pu­nă capac, atît pentru el, cît și pentru alți oameni din satele din jur. Încă din prima zi de cînd s-a în­tîm­plat, sătenii s-au adunat revoltați, au pro­testat la postul de la Vadul lui Vodă. După două zile au scos blocurile de beton din partea stîngă a Nistrului însă noaptea au venit forțele „pacifiste” separatiste și le-au pus la loc, după cum îmi povestește bărbatul. „Apoi au venit și au tras rafale deasupra satului. M-a trezit soția și mi-a spus «Anatolie, scoală că afară îm­pușcă», și m-am sculat și am auzit cu urechile mele. Și a doua zi vorbea lumea despre asta. Unde-i garanția mea că ei nu intră la mine să mă îm­puște în casă?”, se întreabă Anatol Croitoru.

Bărbatul își mai pune întrebarea cum de un om ca cel care l-a îm­pușcat pe Vadim, care a luptat în războiul de la 1992 de partea for­țelor separatiste și care a lucrat în miliția forțelor transnistrene a fost angajat ca „pacifist”. „Cum putea el să aducă pacea? Uitați-vă la rezultate. De aici reiese și gîndul că poa­te anume se organizează și sînt an­gajați astfel de oameni, să înspire tea­mă în populație”, se gîndește Ana­tol Croitoru.

Tactici de înduplecare

Dumnezeu poate că mi-a dat să trăiesc 80 de ani, dar de atîta frică am să trăiesc 60 și-o să mă termine.

Însă acum oamenii se tem să mai vorbească despre asta. Se tem pentru că, așa cum îmi mai po­ves­teș­­te, „conducerea de la raionul nos­tru nu prea dorește să scoată posturile de Pa­cificatori. Iar poate o pers­oană, mai­că-sa sau taică-su sau chiar el are loc de muncă aici, cum să spună el că «da, mi-e frică»”. Îmi mai spu­ne cum în 2009, cînd a fost nevoit să „lepede” Republica Mol­dova, în sa­tul lui erau cinci persoa­ne care aveau pașaport al „așa spusei Republici Nis­trene, stat nerecunoscut de nimeni în lume, deci stat cri­minal”. Acum sînt peste 1000 de ast­fel de oameni pentru că au­to­ri­tă­ți­le locale permit oa­menilor să mear­gă la separatiști și să ia cetățenia Re­publicii Separatiste Nistrene pentru că acolo pensia e mai mare. „Rusia înduplecă cu bani pensiona­rii din Transnistria ca să-i atragă pe ai noștri acolo, să nu mai fie de par­tea stîngă a Nistrului cu pa­șa­poarte moldovenești, cu poziție și cu ori­en­tare politică și culturală ro­mâ­nea­s­­că”.

Îmi mai spune de altă tactică adop­­tată de forțele separatiste: „De ce au spus că uite Smirnov cu fiu’său au furat din banii cu care tre­buia să plă­tească pensionarii din Trans­nis­tri­a, 169 de milioane? Păi, iată, ne-a dat nouă, la ăștia de aici, să-i atragă acolo”, îmi explică Ana­tol Croitoru. „Pierdem lumea, o dăm se­­pa­ra­tiș­ti­lor, o dăm unei țări sus­ți­nută totalmente prin bani și prin ce vreți de Rusia. Și dacă eu i-am spus lui Po­licinschi că eu ca ce­tățean iau de la autoritățile locale actele, cum să mă duc la se­pa­ra­tiș­ti? N-a luptat nici o secundă și are și el legitimație că a luptat”, se înfurie iar bărbatul.

La capăt de lumi

În caz de se pune hotarul acolo, românii care se tem de parcă pri­mesc gunoi în ochi să spună că-s ro­mâni o să fie omorîți; pe parcursul mai mul­tor ani, într-o zi clar nu, dar o să fie intimidați pînă cînd o să-i sfîșie pe toți, n-o să mai răsufle o răsu­fla­re româneasca în stînga. Dacă se pu­ne un hotar și de partea stînga a Nistrului vine Rusia, iar din partea dreapta a Nistrului vine Europa; ca­re o să rămînă aici o să zică «lasă că o să fie bine»; o să-i mîngîie, o să le spună «bine, bine, bine», dar cîte un pic, cîte un pic, cîte un om în fiecare lună măcar (și bate de două ori în masă) în timp de zece ani o să-i nimi­cească, n-o să mai fie o răsuflare românească, o me­­­lodie, o vorbă, un cîntec, o tra­di­ție, nimic. Mă crezi, sau nu?

Cu toate astea, sînt și oameni care-s de altă părere, sau cel puțin așa spun și lasă să se vadă. „Pa­ci­fi­ca­torii-s acolo ca să păzească și e da­toria lor să oprească pe toată lu­mea”, consideră aceștia. Mai de­vre­me, în stație, nici nu-i spusesem bi­ne unei femei de ce-s aici că a și în­ceput: „Ce i-a trebuit să nu opreas­că? Pe fiul meu de fiecare dată îl opresc cînd trece și nu-i fac nimic, doar îl verifică. Da’ ce le-a trebuit lor să iasă la ora aia, la 7 seara, să facă prostii? (n.r.: crima s-a petrecut în jurul orei 7 dimineața însă, cel mai probabil din vorbă în vorbă, unii săteni au auzit altfel)”. Fără să-și dea seama, femeia vorbește des­pre faptul că toți care trec podul trebuie să fie veri­ficați de către pacificatori ca fiind ce­va firesc, deloc ieșit din co­mun. „Ce avea așa de rău de as­cuns? Și dacă avea, ce? Tot nu-l îm­pușcau, îi trînteau o amendă și gata. L-a prins și pe el ciupit și cel care a tras acum a fugit, iar rușii nu-l mai dau înapoi. De-acum, nu știu ce-a să fie, da’ bine și dreptate sigur n-o să mai fie”, conchide aceasta, îna­in­te să se urce în rutieră.

Ca lupii

Mergem într-o zi încolo și-i gî­tu­im, că aici nu-i de trăit, că aici o să ne găsească morți în casă dacă nu.

Se face tîrziu și ne dăm seama că nu mai sînt mașini înspre Chi­și­nău, așa că domnul Anatol se oferă să meargă pînă la stradă cu mine și îm­­preună să facem autostopul, pînă opreș­te o mașină care să mă ia spre capitală. În timp ce mergem pe drumul noroios înspre șoseaua principală, bărbatul îmi mai spune încă o dată: „Dacă ar fi așa cum se spune, Republica Moldova să vrea să intre în Uniunea Europeană fără noi și dincolo, de partea cealaltă să fie se­pa­­ratiștii? Noi sîntem ca lupii, cui ră­mînem?”

***

După aproape 40 de minute de stat la „trasă” (șoseaua principală), trage pe dreapta o rutieră spre Chi­și­nău. La Vadul lui Vodă, șoferul o­prește, schimbă rece două vorbe cu unul dintre pacificatori și pleacă mai de­par­te.

Sîngele, cel puțin la suprafață, nu se mai vede.

Tragedia de la început de an

Pe 1 ianuarie, în jurul orei 7 di­mineața, Vadim Pisari, în vîrstă de 18 ani, și prietenul lui, Cons­tan­tin Bologan, au trecut podul de la Vadul lui Vodă către malul drept al Nistrului. Fiind polei pe drum, cînd au trecut, aceștia au lovit un indicator „Stop” care era căzut, însă nu i-a oprit nimeni la postul unde s-a în­tîmplat asta și nici la postul de la celălalt capăt al podului. Au mers un kilometru și ceva, au alimentat ma­șina de la prima benzinărie și, la întoarcere, au trecut pe lîngă primul post iar, la al doilea, „Pacificatorii” le-au făcut semn să se oprească. Vă­­zînd că nu se conformează, patru fo­curi de armă au fost trase de către doi mi­litari. Vadim a fost împușcat în spate și, după cîteva ore, a murit la spital.

Prima reacție a ambasadorului rus la Chișinău, Valeri Kuzmin, a fost să spună că șoferul nu avea carnet de conducere, că mașina era fu­rată și că cei doi erau în stare de ebri­­etate. Dintre acestea, numai ul­ti­ma acuzație a fost confirmată de tînărul Bologan, celelalte două fiind infirmate și de Ministerul de In­ter­ne de la Chișinău. Se presupune că și soldatul rus, cel care a tras fo­cul mortal, ar fi fost băut, fiind di­mineața de după Revelion, dar cum acesta a fugit imediat în Rusia și nu se mai știe de el, informația n-a mai putut fi verificată.

Există rapoarte ne­confirmate ca­re spun că arma cu care Vadim Pisari a fost împușcat, un Kalaș­ni­kov AKC-74 cu gloanțe de calibrul 5,45 cu centrul de greutate mișcat, ar fi interzisă prin convenții ale Or­ganizației Națiunilor Unite.

Din punct de vedere al le­gis­la­ției, „pacificatorul” rus nu numai că nu avea voie să tragă în tînăr (focul este de avertisment), ci nici măcar să țină automatul încărcat. Conform Acordului din 1992 și anexelor acestuia, pacificatorii au dreptul să urmărească și să rețină „grupuri înar­mate” și să tragă în oameni doar în cazul „opunerii de rezistență cu arme de foc”. „Pacificatorii sînt o­bli­gați în activitatea cotidiană să dea dovadă de o maximă corectitudine față de populația locală, să se abțină de la orice acțiuni nestatutare”, dar și „cu bărbăție să apere viața și demnitatea personală a oamenilor, la fel și proprietatea lor” (art. 5, 8, 17 ale dispoziției anexate la A­cor­dul din 1992).

Postul nr. 9

În urma războiului din 1992 din Transnistria, raionul Du­bă­sari a rămas împărțit în două: o parte controlată de Republica Mol­­dova (satele Coșnița, Poh­­re­bea, Doroțcaia, Pîrîta, Cor­jo­va, Cocieri, Molovata No­uă, Us­­tia, Holercani, Măr­­că­uți, Oxen­tea și Mo­lo­va­ta) și o parte controlată de au­to­ri­tă­ți­le separatiste din Tiraspol.

Astfel, postul de pacificatori nr. 9 de la Vadul lui Vodă (unde, la fel ca la toate celelalte posturi, sînt sta­ționați soldați ruși, trans­nis­trieni și mol­doveni) prac­­tic „se­pară” două localități a­fla­te sub jurisdicția Republicii Moldova. Timp de 20 de ani nu a fost nici o tentativă asupra acestui pod care să necesite intervenția forțelor armate.