Mamele orfanilor albi

Acum nouă ani, Maria a plecat în Italia să facă rost de mai mulți bani pe care să-i trimită familiei rămase într-un sat din nordul României. Avea doi copii liceeni care trebuiau să termine cele 12 clase și pentru care banii de navetă reprezentau un lux pe care nu și-l permitea. A pus capul în pămînt și s-a dus acolo unde a fost nevoie de ea, a rezistat patru ani cît copiii și-au terminat studiile și apoi a căzut. A căzut din picioare, a căzut cu sufletul și cu mintea și s-a lovit de realitatea de după: sindromul Italia sau boala femeilor care și-au părăsit familia și copiii din prea multă dragoste, din nevoia de a le oferi un trai mai bun, cu bani munciți în indiferența străinilor pentru care „ești bun atît timp cît muncești”. Anul trecut, la Institutul de Psihiatrie „Socola” din Iași, din 3.000 de femei internate, 150 au revenit în țară cu urme adînci în suflet și minte.

Un tată a venit săptămîna trecu­tă la spital speriat că de cîteva zile băiatul său nu mai mănîncă și nu mai vrea să vorbească cu nimeni. S-a oprit pur și simplu și i s-a pus o ceață pe ochi. Anul trecut, fratele său mai mare a vrut să moară de dorul mamei, plecată să munceas­că pentru ei în străinătate. S-a spîn­zurat pînă să își dea seama familia ce se întîmplă și asta l-a marcat și pe fratele mic, tocmai în perioada adolescen­ței, iar tatăl l-a adus tre­murînd la Institutul de Psihiatrie „Socola”, de frică să nu facă la fel. Medicii l-au liniștit și au promis că vor avea gri­jă de el. I-au explicat că atunci cînd mama, stîlpul unei familii, pleacă să muncească la mii de kilometri de­părtare, ceva din te­melia unei fami­lii se macină cîte pu­țin, iar cei care au de suferit cel mai mult sînt copiii.

Realitatea, o iluzie

Specialiștii l-au numit „Sindro­mul Italia”, deși nu este nici pe de­par­te un diagnostic, ci doar un mod mai blînd de a numi tulburările psi­hice pe care le capătă femeile plecate în străinătate. Copiilor cu tenta­tive de suicid, celor care suferă din cauză că unul dintre părinți este de­parte de ei, li se spune „orfanii albi”. Acei copii cărora le lipsește afecțiu­nea pe care nimeni altcineva în afa­ră de mama nu le-o poate oferi.

„Nu am știut de Paști, nu am ști­ut de Crăciun, nu am știut de nimic, pe ei (n.red. italienii) nu îi interesea­ză cum ești, atîta timp cît poți, ei trag de tine. Iar atunci cînd nu mai poți, trebuie să pleci“, îmi spune Maria resemnată, ținîndu-și mîinile împre­u­nate în poală. Îmi spune că iadul în Italia a avut pentru ea trei vămi, nu una singură, cum auzim în poveș­tile despre femeile ce pleacă din Ro­mânia să-i îngrijească acasă pe stră­inii de care nici copiii nu vor să mai audă. O bătrînă imobilizată la pat, soțul ei care suferă de Alzheimer și fiul lor, îmbrăcat în carne vie de la genunchi în jos după ce a fost ars, bărbat în toată firea care noaptea urlă de durere și care își ține în­trea­ga familie într-o stare de continuă veghe. Îi numește fără urmă de com­pasiune în voce „baba” și „moșnea­gul”, o familie de italieni care tră­iesc într-o casă izolată, undeva pe un vîrf de munte, într-o pădure. Le spune așa încercînd să nu îi urască și nici să le reproșeze ceva. „De fapt, eu nu puteam să închid un ochi, nici pe pat nu puteam sta. Beam cafele, fumam foarte mult, iar ziua cînd tre­buia să fac toată treaba, tremuram toată”, își reamintește femeia care are un aspect palid, proaspăt căpătat.

E brunetă, iar din coronița de pe cap îi ies cîteva fire albe, care i se potrivesc cu ochii cenușii la culoa­re. Încă de cînd am urcat împreună cu ea pe scările care duc spre salon, și-a suflecat mînecile și l-a urmat pe me­dic cu o postură serioasă, cu bărbia în pămînt, fiind acel gen de femeie care e dispusă să muncească oricît și să facă totul așa cum i se spune. Recunoaște că nu știe cum a ajuns de la spitalul din Italia la cel din România, crede doar că au purtat-o pe brațe niște mîini care au ajutat-o să se facă bine, probabil ale celor din familie.
Cînd a ajuns la Iași, le spunea me­dicilor că e însărcinată, că are în urechi în permanență vocea unei rude moarte și care nu e prea prie­tenoasă; o ceartă și o supără să o au­dă mereu zicîndu-i ce să facă. Maria s-a rupt de realitate și a virat într-o lume a ei, în care voia să se ascun­dă de tot ce o înconjura. Medicii îi spun în termeni medicali că suferă de tul­burare psihotică acută. „Cînd a ajuns la noi era bulversată emoțional din toate punctele de vedere, gîndirea era dezorganizată. Nu mai făcea față programului, lucra 24 de ore din 24, fără nicio zi liberă.

Întîi a ajuns la un spital din Roma unde a fost tratată, iar cei din familia de acolo au încercat să se descotorosească de ea”, explică medicul Cozmin Mihai, cel căruia femeia îi mulțumește că a pus-o „pe picioare”.
Medicii de la Institutul de Psi­hiatrie „Socola” peticesc de cîțiva ani sufletele celor atinși de „sindromul Italia”. Spun că afecțiunile declan­șate de suprasolicitarea, tristețile, supărările de acolo au devenit o modă a ultimilor ani. În anul 2005, doi psihiatri ucraineni au pus cap la cap problemele femeilor plecate la muncă în străinătate și astfel au descoperit că e vorba despre un ade­vărat fenomen, unul care nu e trecut nici în manualele de psihiatrie. „De noi este cunoscut de mai multă vreme, e o denumire a unei depresii sociale cu impact puternic asupra persoanelor fragile din punct de vedere emoțional, mai pre­cis femeile plecate în străinătate, din cauza nesiguranței, că nu cunosc limba sau în ce familie vor ajunge. Mediul stresant de la locul de mun­că, turele de noapte continue, timpul liber care este limitat, de exem­plu o singură zi pe săptămînă, dis­tanța și dorul de casă, toate fragi­li­zea­ză emoțional pacienta, iar astfel se instalează un declin psihic în cel mai scurt timp”, explică medicul Cozmin Mihai. Unele femei se recuperează după mai multe internări, după luni, chiar ani întregi de tratament. Al­tele nu scapă niciodată de șoaptele care le bîntuie somnul.

„Burnout” printre străini

În fiecare săptămînă prin saloa­nele Socolei se strecoară cîte o dra­mă de familie, la care nici medicii nu pot să rămînă imuni. La mijloc se află cel puțin un copil. Medicii au văzut că nu există copil (ce are mă­car un părinte plecat în altă țară) care să nu sufere. Iar suferința lor prinde mai multe chipuri și forme. Încep să lipsească de la școală, să fie neatenți, să se închidă în ei împreu­nă toate gîndurile sau încep să aibă diferite tulburări de comportament. Ceea ce îi face și pe medici să vor­bească cu îngrijorare în glas e că toate cazurile au în comun două aspecte care le fac pe românce să plece: lipsa banilor și copiii. „Pe lângă stresul pe care îl acumulează acolo, femeile au un stres suplimentar, faptul că so­țul este cel care îngrijește de copii, iar carența afectivă se vede în timp. Tatăl, unchiul, mătușa, bunicii, nu pot suplini afecțiunea maternă, iar copilul dezvoltă probleme emoțio­na­le. Femeile au această presiune mereu asupra lor”, spune Petrone­la Nechita, medic primar psihiatru.

Nici nu este nevoie să treacă mai întîi printr-o depresie, psiho­za apare ca urmarea suprasoli­ci­tării îndelungate, ca un „burnout”. Loredana a ars încet și s-a topit sub privirile reci ale germanilor, care nu și-au dat seama că are nevoie de ajutor. „Am început să aud voci care tot îmi aminteau că trebuie să rezolv problemele, că trebuie să trimit bani acasă, că fata mea are de susținut bacalaureatul, că îi trebuie rochiță pentru banchet, că tre­bu­ie plătit restaurantul, că trebuie fotografii, albume”, recită Loreda­na accentuînd de fiecare dată pe cuvîntul „trebuie”, care parcă i-a ră­mas fixat nu doar în gînd, ci și pe limbă. Îi vine să îl rostească de fie­care dată cînd își amintește de ce a plecat din țară, așa că îl mai înlo­cu­iește cu „am fost nevoită”.

Are 50 de ani și zîmbește ironic atunci cînd o întreaba cineva de ce a plecat din țară și de ce nu a încercat să muncească aici. Era imediat după ce au fost făcute mai multe disponibilizări la firma la care lu­crase ani și după ce toate colegele sa­le s-au dus în Italia să îngrijeas­că cîte o familie. Ea deja își pierduse orice speranță că își va găsi ceva de muncă. În România era fe­ricită, lucra pe postul de merceolog, la fel ca mama sa, se ocupa de ale­gerea furnizorilor de materii prime, negocierea contractelor privind achi­zițiile, precum și de relația cu even­tualii furnizori, fiind un loc de mun­că unde comunicarea era esenția­lă. Bula de fericire în care trăia s-a spart și avea nevoie de bani pentru cei doi copii.

„«Tu ai curaj, ești nebună!», așa mi-a zis soțul meu prima dată cînd i-am zis că voi pleca să muncesc. Nu voia să mă lase, însă și-a dat și el seama că nu aveam de ales, așa că am zis să mă lase măcar să încerc, să văd cum e”, rememorează Lore­dana. Dacă ai vedea-o pe stradă, ai crede că e o femeie ca oricare alta, cu ochii verzi și vii ca și cum mereu se gîndește ce să mai facă, cu părul blond, lăsat să cadă pe umeri. Cu ajutorul unei verișoare a plecat din țară și s-a angajat la un depozit al firmei Audi, unde cîștiga salariul minim pe economie, adică apro­xima­tiv 1.000 de euro din care 600 îi dădea pe o garsonieră goală. Se ocupa cu primirea și distribuirea co­menzilor la un depozit, loc de mun­că pentru care a fost nevoie să facă doi ani de cursuri de limbă germa­nă.

Pentru ca să-i rămînă bani de tri­mis acasă, spăla vasele la un res­tau­rant cu specific mexican și uneori mai ajuta bucătarul. Erau zile în care ajungea la 2 noaptea acasă, iar la 6 trebuia să fie din nou la muncă. A­tunci a venit momentul cînd a sim­țit că a căzut, din toate punctele de vedere. Era în Germania atunci a început să se simtă urmărită, ca și cum cineva îi respira mereu în cea­fă. Cînd mergea pe stradă, cînd era la serviciu, cînd era acasă. Apoi au început vocile, care nu erau întotdeauna prietenoase, ci mai degra­bă acuzatoare. Uneori uită că acum e departe, la mii de kilometri de tot zbuciumul de acolo, că e într-un salon cu alte 20 de femei, despărți­te de cîte un perete de lemn la fie­care pat, parcă să nu se poată inti­mida una pe cealaltă cu privirea. Se sperie, apoi îi revine.

Mîine e ziua ei, iar acum stă cu­minte în pat, așteptîndu-și soțul, care i-a promis că va veni să o vadă și să o scoată afară pe bancă, la soare. Nu a mai mers singură pe stradă de cînd s-a îmbolnăvit, merge mereu însoțită de el, pentru că i-ar fi frică să mai meargă singură. Atunci cînd vorbește, se uită mereu la medic, o femeie subțirică și tînără care își ascunde în priviri multă compătimi­re și care dă aprobator din cap la tot ce spune femeia, de parcă ar fi trecut împreună prin tot. Medicul spune că Loredana vine de cîteva ori pe an pentru tratament și că cel mai probabil nu se va vindeca vreo­dată, fiind vorba despre o afecțiu­ne foarte gravă, care îi alterează gîn­direa și comportamentul.

Tatăl își strînge acum în brațe copilul și îi promite că mama va veni cît de curînd acasă și îi va pre­găti ceea ce îi place lui cel mai mult să mănînce. Îi promite că va avea bani să-i cumpere și bicicleta la care visează și că după multe rugă­minți vor pleca toți trei într-o excursie și vor redeveni o familie care nu a fost destrămată nicio clipă. Nu îi spu­ne și că, dacă se va dovedi că e doar un vis, va rămîne același orfan alb, de existența cărora străinii pentru care lucrează mama sa nici nu știu și nici nu le pasă.