Meșterul care a schimbat forma pămîntului

Povești fără timbru, Subiectele săptămînii Niciun comentariu la Meșterul care a schimbat forma pămîntului 32
Bărbatul este unul dintre cei nouă meșteri care păstrează liniile trasate de strămoșii acestui meșteșug.

Există în sînul românilor, poate inconștient, o oarecare frică generală că se va pierde autenticitatea neamului din care ne-am zămislit. Avem unele tradiții care știm că ne reprezintă în lume, dar care rămîn umbrite de goana pentru artificial și facilități. Olăritul este unul din vechile îndeletniciri ale românilor, dar în ultimii ani,acest meșteșug pierde teren în fața tehnologiei care produce vase frumoase. Anul trecut am întîlnit la Iași, în cadrul unui festival de gătit, un om pentru care „întoarcerea la Olărit, a fost ceva extraordinar de frumos”, care continuă să spere că ceea ce-i născut din pămîntul autohton mai este de interes, cel puțin pentru oamenii sensibili față de „național”.

Te înveți cu timpul să dai cu pi­ciorul la roată. Dacă faci un obiect micuț, trebuie să miști rapid din pi­cior, dacă faci un vas mai mare trebuie să rotești cu grijă discul de jos pentru că de altfel e o rotație amar­nică și nu poți să ridici vasul”, aceasta este tehnica elementară pe care o explică un bărbat care e meșter olar decenii întregi. Numele lui este Marcel Mocanu, e gălățean și are un atelierul mic la Braniştea-Galaţi. O­­mul povestește cu o vocea caldă a unui bunic sfătos că nu e chiar simplu să practici meseria asta. „Nu e chiar așa, le-ai făcut și gata ai terminat treaba cu ele. Trebuie să le porți de grijă pînă le scoți pe piață”, pun­ctează meșterul trăgînd cu coada o­chiului spre masa cu o mulțime de cănițe, farfurii, oale și ulcioare. Unel­tele care-l ajută să dea viață lutului și apei nu sunt multe, roata, vasul în care-și înmoaie mîinile, un fichieș și periuțele de vopsit.

„Cei care aveau atelier de lucru, de olărit, de potcovit, au fost numiți burghezi și miliția a înce­put să-i vîneze. Cînd umblau după ei, tatăl meu a plecat spre Tulcea, fra­ții lui au murit în război, din toți 18 copii care erau în familie a rămas doar tata și unica lor soră, Anita.

„Acasă, după ce ridic cănițele, le pun pe-o scîndură de vreo doi me­tri pe care încap vreo 30. Asta fac dimi­neața, seara le pun tortițe, apoi a do­ua zi le fac modelul și le ornez”, zice bătrînul. Acum știe exact de unde să ia lut bun, are locul său într-o luncă unde apele au creat aluviuni. Pentru că ceea ce face el e pur tradițional și culorile de pe vase tot din pămînt sînt, iar pentru asta „umblă de-l ia zbenga”, după cum zice meșterul rî­zînd cu poftă . Lutul alb se găsește la Băile Harghitei într-o mină, pentru neagru merge la Vîlcea, iar culoarea verde se face din cupru, care se arde pînă se face zgură, se dă prin rîșnița de piatră, apoi adaugi o cantitate potrivită de lut alb ca să obții nuanța de verde. „Cînd îmi aduc un car de lut acasă, îl trag o dată prin zdrobi­tor, îl las să se limpezească, dacă îi prea tare îl mai trag o dată, apoi îl pun în apă. După aia îl ei la mînă pentru a înlătura orice mizerie, fir de ață, de iarbă, pietricică, pentru că o mică impuritate poate strica materialul”, explică moșul cu multă înde­letnicire în timp ce frămîntă un boț în mînă. Povestește cum odată a fost la Dusseldorf, la o expoziție și li s-a spus că au ei pămînt acolo, dar el totuși și-a luat niște lut de acasă. Cînd a ajuns și-a înșirat masa și scu­lele, iar nemții se uitau straniu că a venit cu pămîntul în traistă. „Se în­trebau ăia ce-o fi cu mine. Da, e ace­lași pămînt, aceeași viitură, dar nu era cel mai potrivit, nu trebuie să ai­bă nisip, trebuie să fie curat- lacri­mă”, explică olarul ștergîndu-și mîi­nile de șorțul maro deschis.

Meșteșugul nu este un comerț

A fost în peste 50 de țări cu olă­ritul, a participat la multe concursuri și a excelat prin răbdare. Cel mai ma­re premiu l-a obținut în SUA, în 1973, la o competiție internațională unde a fost remunerat cu 9500$.
Atunci cînd îl întebi dacă este o afacere toată munca lui, strîmbă a­marnic din buze și dă din cap indignat, spunînd că ceea ce face el nu tre­buie interpretat așa. Zice deshis că are comenzi, vine lumea să cumpere obiecte și de-acasă, dar toate lucru­rile îi sînt dragi pentru că-s făcute cu mîna lui și cu sudoarea frunții sale, nu le scoate dintr-o mașinărie ca la fabrici. „Au venit ăștia de la ANAF și m-au înnebunit, am zis c-am să mă las, pentru că pur și simplu m-au umilit, mă întrebau: «Ce-i asta, o căniță de 4 lei?». Le-am zis da, avea și prețul pe ea, iar ei mă întrea­bă dacă am trecut-o prin casa de marcat, dar eu nu am așa ceva, eu sînt meșter olar, nu comerciant. A­tunci mi-au dat o amendă de 500 de lei, pentru o căniță! Și vreau să spun că după așa atitudine, eu mai bine mă las”, spune necăjit gălățeanul.

Italienii au vrut ca meșterul român să rămînă în țara lor.

Italienii au vrut ca meșterul român să rămînă în țara lor.

Pentru el munca pe care o face e mai mult decît un business pentru că a învățat meseria de la tatăl său, de pe cînd avea vreo șapte ani. „Tatăl meu, Ilie Mocanu, a fost un om exta­or­dinar, am deprins multe de la el, chiar și ceea ce el nu a ținut să mă învețe, deși uneori mîncam și bătaie pentru că voiam să plec, să zburd ca orice copil. Bunicul meu a fost olar, tata a fost olar și eu acum la peste 60 de ani ai mei tot olar sînt”, își amintește cu nostalgie bărbatul dezmorțindu-și fruntea cu dosul pal­mei. Pe vremuri, familia Mocanu era unica familie din sat care practica această meserie, din asta-și cîștigau pîinea. Cînd erau acasă lucrau cu toții cot la cot, iar mai apoi a înce­put colectivizarea. „Cei care aveau atelier de lucru, de olărit, de potcovit, au fost numiți burghezi și miliția a înce­put să-i vîneze. Cînd umblau după ei, tatăl meu a plecat spre Tulcea, fra­ții lui au murit în război, din toți 18 copii care erau în familie a rămas doar tata și unica lor soră, Anita, «mama Anita », după cum îi spu­neam noi, o femeie tare cuminte și frumoasă”, mărturisește moșul par­că ar citi o poveste demult nespusă. Primul lui obiect făcut din lut a fost o glastră micuță pentru flori, „eram extraordinar de bucuros de realizarea mea”, rîde meșterul ca un copil naiv. Nu a păstrat-o, însă are vreo două-trei piese de la tatăl său pe care le ține la loc de cinste.

Unul dintre ultimii mari meșteri ai României

Deși a purtat harul meseriei în sînge mereu, olăritul nu a fost o ocu­pație constantă pentru bărbat. Aces­ta a făcut șase ani de inginerie la Galați, a lucrat mai apoi ca siderur­gist pînă în ′96, iar soția lui este și acum profesoară la Centrul Cultural Dunărea de Jos. Are doi copii, o fată și un băiat pe care a încercat să-i învețe meserie, dar de cîțiva ani buni ambii sînt me­dici chirurgi peste hotare, fiul e în Noua Zeelandă, iar fiica în Australia.

La întrebarea „cît de des vin aca­să?”, moșul răsuflă greu și răspun­de că odată la doi ani, cînd au ei timp. De obicei vorbesc la telefon, a fost și el acolo de aproape 20 de ori, dar nu poate sta mai mult de trei săptămîni acolo, „ai impresia că ești pe altă lu­me, e ceva extraordinar, dar ești stră­in. Îmi pare rău că s-au dus, că nu-i am lîngă mine, pe undeva am și eu nevoie de afecțiune”, spune cu gla­sul coborît și răgușit, iar ochii încep să-i licărească de emoții. Cîteva mi­nute, bărbatul cu sprîncenele stufoase, aplecate peste ochii mărunți, își strînge buzele și încearcă să-și po­tolească dorul, mai ales cînd e vorba de nepoți. Își cere iertare de cîteva ori că nu se poate opri din plîns, iar capul i se întoarce spre copiii care zburdă prin Piața Unirii. Nepoții lui au 11, șase și trei ani, răsuflă greu și spune că ar vrea ca ei să vină în România. Își trece mîinile prin părul cărunt , apoi peste fața roșie, încăr­cată de mîhnire. Bărbatul recunoaște că este mai sensibil cînd vine vorba de nepoței, are casă, are și două apartamente, are ce le da, dar știe că nu vor veni aici în țară.

„Eu sînt singurul meșter din 14 județe, dacă mor mîine, nu am cui lăsa totul și-mi pare foarte rău. Co­piii nu vor să facă olărit, spun că e mizerie, dar mai sus de coatele su­fle­cate nu te murdărești și pînă la urmă din mizeria asta te hrănești.

„Aș dori ca cei care sînt la guver­nare să se gîndească și la viitorul lor, să ramînă acasă, să nu plece peste mări și oceane ca să cîștige fiul de trei ori cît tata aici în România”, zice bărbatul. El fost în Antalia cu un schimb profesional, acolo a cunoscut un olar care lucra în drum, iar turiștii erau în jurul lui ca albinele la miere. Au făcut cunoștință și au rămas pînă în seară să facă obiecte pentru trecători, acesta i-a propus în nenumărate rînduri să rămînă acolo. A mai fost și în Sicilia, la un muzeu dintr-un sătuc unde a lucrat alături de alți meșteri populari. „Lor le-a plă­cut roata mea, le-am făcut de­monstrații, eu unele obiecte le fă­ceam în cîteva secunde, dar ei în ju­mătate de oră. O oală mare le-am facut-o în două minute, au rămas uimiți. Cei pe care italienii îi numeau mari maeștri mă rugau să vin să lu­crez, dar ceea ce fac ei acolo, la noi fac copilașii, e diferită cultura olă­ritului”, a povestit Marcel Mocanu.

Cel mai greu îi este moșului că nu are cui lăsa moștenire tot harul pe care îl are, toată experiența acu­mu­lată. Deși are unii copii care vin în atelierul său, aceștia leapădă ușor olăritul. „Eu sînt singurul meșter din 14 județe, dacă mor mîine, nu am cui lăsa totul și-mi pare foarte rău. Co­piii nu vor să facă olărit, spun că e mizerie, dar mai sus de coatele su­fle­cate nu te murdărești și pînă la urmă din mizeria asta te hrănești, din ea îți cumperi ce vrei, prin ea am fost și în America, și-n Asia ,și-n Africa. Olăritul este o adevărată artă”, men­ționează acesta. Marcel Mocanu este membru al Consiliului Director al Asociaţiei Meşterilor Populari din Moldova începînd cu anul 2010, dar dincolo de această organizație bărbatul spune că este unul din cei ultimi nouă meșteri olari din România care păstrează tradiția ve­che a acestui meșteșug, în rest cei­lalți se ocupă cu turnatul artificial al oalelor. „Deseori mergem la tîrguri, la festivaluri, lumea e fascinată, ne cheamă, ne plătesc și cazare și masă, numai să ne aibă acolo”, spu­ne omul, prin vorbele căruia înțe­legi că meșterii mai sînt un mu­zeu viu către care există riscul să se între­ru­pă accesul.

Autor:

Diana GAINA

Libertatea mă definește, sînt dinamică și deschisă pentru tot felul de experiențe. Îmi place să cunosc oameni noi și povești inedite prin care să se reflecte realitatea obiectivă și viața plină de culoare.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top