Mașina de cusut dorințe

Obrajii se străduiesc să îndese printre riduri o viață bună. Buzele mai pot schița un zîmbet pornit din inimă. Doar ochii și-au pierdut din văpaie, căci Rădița croitoreasa stă ore în șir aplecată deasupra mașinii și coase. Îmi spune des că viața ei e bună, doar că se supără uneori că rămîne singură în casă. Se teme ca nu cumva, într-o zi, să nu-i mai împingă nimeni poarta să o întrebe dacă are vreme să-i ia măsurile. Toată viața i-au plăcut agrafele, le prinde chiar și în coc, spate, strînse sub părul cărunt. De cînd el a murit, nu mai are cui să se arate. I-a plecat din prag într-o zi și nu s-a mai întors. L-au aflat 20 de ani mai tîrziu, pustnic, fără groapă și cruce. Iar cînd aceste vorbe au ajuns în casa Rădiței, femeia s-a sculat de pe scaun, și-a făcut cruce și-a spus că încă îl iubește.

În comuna Poduri, din județul Bacău, nu este ureche să nu fi auzit de Rădița, croitoreasa. Retrasă de soar­tă într-un capăt de uliță, și-a a­du­nat toate puterile pentru a-și duce traiul într-un loc pe care știa că nu-l va mai schimba decât cu un altul pe vecie. Poarta de lemn, proas­păt vopsită se deschide greu, lăsînd să se aștearnă la picioarele mele un co­vor de iar­bă. „Dacă mai trăia cîi­ne­le meu, Lor­duț, să vezi de ce pri­vi­re căl­du­roa­să aveai parte!”, of­tea­ză Ră­dița ui­tîndu-se după singurele vietăți din cur­te, cîteva găini pitice ce alergau ca la întrecere. Ușa ca­sei de deschide ușor scoțînd la i­vea­lă lucruri vechi și noi deo­po­tri­vă. A simțit nevoia să le a­du­ne pe toa­te și nu s-a putut despărți de nici­­unele. Ce nu a mai încăput în­tre pereții celor patru camere, se o­dih­nesc prin cutii în magazie. „Cînd știu că am muncit pentru fiecare lucrușor în parte nu mă-ndur să le arunc” spu­ne Rădița uitându-se la bibelo­u­ri­le întinse pe rafturile unui dulap.

S-a căsătorit la 21 de ani, „din dra­goste” cum credea atunci. A lă­sat casa părinților din vârful unui deal și a coborât doar cîțiva kilome­tri. Toa­tă viața ei a fost mamă, cînd e­ra copil pentru frații ei mai mici, a­poi pentru proprii ei copii. „Eu eram fata cea mare, toate se spăr­geau în capul meu. De aceea spun u­neori că nu prea am avut eu co­pi­lă­rie”, oftează și ia pă­pu­șa din ce­ra­mi­că, cu ochii mari și pă­rul buclat în brațe.

Într-o primăvară, când Mihaela a­vea cinci ani, iar Daniela trei, Co­s­tel, so­țul ei, a plecat. A plecat ca și cum s-ar fi dus la un vecin, pînă la maga­zin or la serviciu. Doar cu pă­lăria pe cap și-o cămașă albă atent căl­cată. Nici ea, nici rudele lui nu au mai știut de el.” Nu ne-am certat, nu s-a pus vreo­dată problema des­părțirii, iar fetele îi erau dragi ca ochii din cap”, oftează resemna­tă. Întrebările și le-a alungat de prin­­tre gînduri, cu timpul și-a dat sea­ma că răspunsurile n-au să mai vi­nă. Nu a renunțat de dragul celor do­uă fete, ce n-o lăsau să se simtă vreo­dată singură și o trăgeau de mî­ne­că de fiecare dată cînd gîndurile îi fugeau spre necunoscut. A copilărit alături de ele, oferindu-le de pe ur­ma acului tot ce-și putea permite și chiar mai mult.

Cu fiecare zîmbet al celor mici rana începea să se ci­ca­­­­trizeze, lăsînd totuși un semn a­dînc. De dragul lor casa a devenit un loc ferit de rele, plin de povești și de păpuși. „Daniela venea la mi­ne în fiecare zi cu o altă dorință: «Ai pomis că azi îi facem o lochiță luuungă, loz și cu col­don ma­lo!», îmi spunea ea ru­gă­toa­re. Apoi vo­ia una exact la fel și pentru ea” și îmi întinde câteva poze cu ele trei. Ea e așezată între fetițele vesele în ro­chițe cu volane și cu părul prins în co­dițe cu funde mari. Același cadru peste ani, cu două fete majore și o ma­mă pe chipul căreia se citește îm­­pli­nirea. Atunci, în urmă cu vreo 10 ani, au mai auzit de Costel. Se a­uzea prin sat că ar fi un om bogat și vrea să le răscumpere iertarea cu mulți bani, că se întoarce, că este bine și că vrea să le ofere fetelor ce es­te mai bun. A fost doar un zvon menit să redeschidă o rană. „N-am știut ce să cred la început, probabil aș fi vrut în sufletul meu să-l revăd. Dar mai bine…” și se oprește brusc.

Viața prin ochi de ac

I-a plăcut dintotdeauna să facă hai­ne. Nu a exersat pe păpuși, căci în vre­mea copilăriei ei nu a avut. A lu­crat doar cîțiva ani la o secție de cro­i­torie. Apoi a început sa coase la ma­sa ei de acasă. Ușa casei era dechisă de tot mai multe mîini. Prin „atelierul” ei au trecut oameni simpli sau bogați, modești sau cu pretenții, de la muncitori care-și doreau pantalonul scurtat sau casnice care vroiau un capot, pînă la doa­mne din înalta societate ce-și do­reau rochii pompoa­se cum văzuseră prin reviste. Aseme­nea cerințelor, ma­terialele luau forma cor­pului, de­taliile: forma gustului. Toa­te treceau prin acul aceleiași mașini de cusut, pe care se vede scris „Ilea­na” cu li­te­rele tocite. Nu a schimbat-o nicioda­tă. Spătarele scaunelor erau în­gre­unate de materiale de tot felul. Toa­ta lumea ieșea din casă din ca­pă­­tul uliței mulțumită, căci venind cu metri de material, pleca cu haine pen­­tru sufletul lor. „Cînd se uitau oa­me­nii în oglinda asta și erau în­cîntați, eu eram mai mulțumită de­cît ei”, spu­ne gîndindu-se că așa și-a crescut cele două fete, invidiate de toți pentru hainele lor. Dar le-a în­vă­țat de cînd se jucau cu păpușile că hainele sunt doar un ambalaj. „Hai­­nele sînt foarte importante, eu le fac de o viață întreagă și văd cum schimbă un om. Dar contează îți cum îmbraci și interiorul, firea sau cre­dințele”, crede Rădița cu tărie.

Pentru toate nepoatele ea este „ma­ma Rădița”, locul în care își pe­trec toate vacanțele, cu cea mai primitoa­re îmbrățișare, cea mai fru­moasă gră­di­nă cu flori și cea mai bună dulceață de căpșuni. Ceea ce clădise încet în­ce­pea iar să se cla­tine. Sora cea mi­că, care îi era și cea mai aproape de suflet, s-a îm­bol­năvit, iar după luni de suferință can­cerul a învins-o. „Pre­feram să fiu eu în locul ei!” doar atît re­u­șe­ș­te să spună. Chipul i se întu­ne­că, iar amintirile i se aștern în fața o­chi­lor, scoase dintr-un colț al sufletu­lui. Le alungă ca pe o nalucă, își face cruce și aprinde candela de sub icoana Maicii Domnului. „De fi­ecare dată cînd simt că este prea greu, spun o rugăciune, mi-a­runc ochii în curtea Bisericii și merg mai departe”, spune cu glas apăsat cro­itoreasa.

Veștile întîrziate

Se obișnuise de acum cu viața pe care o avea, dar într-una dintre acele seri, cînd apusul aduce cu el doar li­niș­te i-a sunat telefonul. O voce stră­i­nă și rece a lăsat-o fără cu­­vin­te. Era de la o morgă a unui spi­tal din Buhuși. Fusese chemată să-l recunoască pe cel care o pă­ră­si­se în urmă cu 20 de ani. Abia a­tunci a aflat că trăise izolat, lucrînd într-o pădure pentru o fabrică de che­­restea. Nimeni nu știu­se ce era cu el și de unde venise. A­bia cînd a fost diagnosticat cu cancer la gît într-un stadiu avansat, s-a aflat că e­ra din Poduri. Dar întrebat dacă vrea să fie anunțată vreo rudă, el a ră­s­puns că nu mai are pe nimeni a­co­lo.

Cîteva luni stătuse în patul de spi­tal, legat pentru a nu încerca să se si­nu­cidă din cauza durerilor in­su­portabile care nu mai încetau cu niciun fel de calmante. „I-am re­cu­nos­cut mîi­ni­le care arătau la fel ca-n ti­­ne­rețe, cu vînătăi în jurul încheieturilor de cum fusese legat. Părul e­­ra la fel, castaniu, de parcă nu trecu­se timpul peste el”, își aduce a­min­te Rădița. Se­ni­nă­ta­tea i se re­a­șază pe chip și apucă un material ne­gru pe care-l trece sub a­cul ma­și­nii de cusut. L-a adus acasă și l-a în­gropat creștinește, la biserica din spa­tele casei. Pentru fete, el a ră­mas tatăl lor și l-au scutit de orice fel de judecată.

Iese în curte să mai facă o pa­u­ză de la cusut, îmi arată magazia pli­nă de cutii cu toate lucrurile ce n-au mai încăput prin casa. „Cînd­va ograda asta era umbrită de doi a­guzi!” și se așează pe trunchiul u­nuia dintre ei. Acum 4 ani, în locul a­cela a murit tatăl ei. Coborîse din deal să-și vadă fata, dar bătrînețea la secerat sub ochii ei. „Viața e… nu vreau s-o jignesc, dar uneori te lovește până sîngerezi!” spune în­tris­tată. Doar cînd pomenesc de fe­te­le ei, poate să zîmbească. Acum sînt la casa lor și chiar dacă sînt de­par­te de ea, sufletul mamei nu știe de granițe și depărtări și nici de singu­rătatea unei vieți care-a tot pus-o la încercare. Crede că există ac pî­nă și pentru cojocul ei.

Andreea JUGARU