Mărturii înainte de împlinirea vremii

Cînd intru să caut camera de gardă de la etajul doi al Spitalului Municipal Pașcani,pe hol mă în­tîlnesc cu două femei iscoditoare care mă-ntreabă de ce nu am mai venit pe la bunica Ioana, că plînge de două zile întruna. Dar nu sînt eu nepoata care întîrzie să ajungă la spital, să o aline pe bătrîna îndurerată. Ea știe că este „bolnavă cu inima” de cîțiva ani, cînd, de fapt, familia refuză să-i spună adevărul, că în curînd se vor despărți definitiv. Cu diagnosticul pe care-l poartă, medicilor le este greu să lu­creze cu dînsa pentru că „speră să se facă să­nă­toasă și din cinci în cinci minute spune că o doare, că nu mai poate, că vrea să se facă bine”.

Pe bătrînă Aurica am întîlnit-o în fața salonului 2. Stătea pe un sca­un și parcă aștepta să vadă pe cineva cunoscut, de acolo, de la ea, din Sodomeni. Acum o săptămînă, medicii de la Iași nu au vrut să o mai opereze la sînul bolnav și au trimis-o la Secția de Îngrijiri de Pa­lia­ție de la Pașcani. „Ei, îmi este fri­că, dar ce să fac? Nu­mai inima mea știe. Cui nu îi pare rău că moa­re?”, oftează tanti Au­ri­ca, întristată că de patru zile rudele nu au mai trecut pe la ea. De șase ani de cînd i-a murit soțul a rămas singură acasă și de la un timp „mă lua amețelile de cap, cădeam jos și aco­lo rămîneam”. Mai venea bă­ia­tul pe la bătrînă, dar nici el nu o pu­tea vizita mai des pentru că nu vede și de fiecare dată trebuia să ajun­gă însoțit de nevastă. Cî­teo­da­tă trecea și sora ei, Aglaia, pe la dîn­­sa. „Are 80 de ani și umblă ca titi­re­zul. Toata ziua face treabă, Doam­ne, Maica Domnului, cît mai alear­gă fimeuța asta. Ține Dum­ne­zeu cu dînsa”. După ce a văzut că boala i-a intrat în casă, a dat nepo­ților tot ce era prin curte: găini, vaci și fî­ne­țuri. Din pat, de multe ori po­ves­tea copiilor cum lucra ea pe vremuri la cooperativa din centru, magazin ma­re pe care l-a ținut singură zeci de ani și de la care toți care intrau luau cîte ceva. „Pe atunci eram tî­nă­ră și frumoasă. Pur­tam cercei de aur pe care acum de ceva timp i-am pierdut. Acum sînt pierdut­ă la fa­ță?”, întreabă bătrîna pi­pă­indu-și chi­pul. „Nu sînt slabă, dar nu am nici oleacă de vlagă în mi­ne, că doar cancerul ăsta mult nu te ține, îți termină tot de mîncat și apoi gata ești”.

Din partea cealaltă a salonului, mătușa Mioara, care era întinsă pe pat, se răstește la tanti Aurica. „«Ce ai zis, da’ eu te las să te duci la cimitir?» «Să nu mă lași că te iau și pe matale cu mine»”. Pe dînsa su­pă­rarea a adus-o la spital tocmai din Botoșani. Mai întîi a stat la Iași o vreme, dar, cînd au văzut doc­torii că nici nu mai poate merge au hotărît să o aducă la Pașcani. Chinul ăsta a început de acum șase ani, pe cînd era la cîmp și cineva din sat a venit să o anunțe că pe fiul ei l-a dus salvarea în comă direct la Iași. „De glonțul de la revoluția din Timișoara scăpase, șchiopăta, dar în rest era bine, în canalizare a stat pînă au trecut tancurile, dar atunci, în sat a călcat în gol și atît i-a fost”, zice bătrîna acoperindu-și ochii cu mîna. După ce și-a în­gro­pat copilul „azi singură, mîine singură, tot am strîns și am pus la inimă că atît băiat am avut și cînd se umbla cu uratul, am făcut he­mo­ragie de atîta scîrbă”.

Lîngă noi, cu fața la perete, bă­trîna Ioana de lîngă fereastră plîn­ge încontinuu. „De două zile se ți­ne cu mîna de cap și se vaită”, mă lămurește mătușa Mioara, în­dem­nîndu-și colega de suferință să se liniștească. Din colț, femeia în­du­re­rată suspină încet. „Mă tem că am să mor”.

Minunea de după cununie

La Secția de Îngrijiri de Pa­lia­ție de la Spitalul Municipal din Pașcani ajung anual cîte 600 de bolnavi. Trimiși de medicii care i-au diagnosticat prea tîrziu, sau de cu­noscuți care știu cum lucrează an­gajații, un număr mic dintre pa­ci­enți vor să se re­tragă acasă, unde în unele cazuri nu are cine să-i su­pra­vegheze pînă în ultima clipă. „Noi nu doar aprindem lumînări, pa­ci­e­n­ții care sînt incurabili ni se pot ad­re­sa, pentru că nu poți să spui ni­ciodată: nu pot să fac nimic, întotdeauna mai poți să faci ceva”, cre­de doamna Ma­ri­nescu, asistenta șe­fă a secției, care pune ameliora­rea suferinței pa­cien­ților, mai presus de orice. Bol­na­vii sună și se interesează de con­diții, iar cînd ajung să vadă „de mul­te ori spun: aici nu e spital din România”.

Pe lîngă asistența bolnavilor, per­sonalul medical are grijă și de fa­milia acestora, pe care o consiliază. Dar în cazurile copiilor care se luptă cu boala, durerea pă­rin­ților nu mai poate fi controlată. „Atunci problemele reale îi speriau mai mult pe părinți decît pe mi­cuți, pen­tru că suferința mai mare este a lor și atunci cel mai rău e să fii pe margine și să nu îi poți aju­ta”. Une­ori în spital se fac ani­ver­sări sau nunți. Mihăiță visa de mult timp la un mobil cu clăpiță și de ziua lui „am fost foarte receptivi și i-am luat telefonul pe care și-l do­rea”.

Ioana, femeia care a ținut să se căsătorească în bisericuța spitalului „era foarte bolnavă și a stat nu­mai pe scaun”, după cum își amin­tește părintele Ioan, cel care a oficiat slujba de cununie a celor doi soți. Pe bolnavă preotul a îndrumat-o să se căsătorească după ce i-a mărturisit că trăia necununată de 25 de ani. „Și atunci i-am spus: ui­te, vezi cînd ai să te faci sănătoasă trebuie neapărat să te cununi, pentru că tu trăiești într-o stare de pă­cat. Iar la cîteva zile m-a anunțat: părinte m-am gîndit, am vorbit cu soțul și vrem să ne cununăm acum, aici, în spital”. Iar după o săp­tă­mî­nă s-a dovedit că de fapt femeia nu avea cancer ovarian, cum fusese dia­gnosticată, ci un fibron de care s-a operat și a ieșit din spital. „A­cum, după trei ani, mă sună și îi zic, uite vezi fii credincioasă și spu­ne și altora prin ce ai trecut”, în­cheie părintele povestea bolna­vei care nu s-a terminat în spital, așa cum se temea ea și apropiații săi.

De Crăciun, singur acasă

Salonul întîi. Lîngă ușă, bă­trî­nul Alexandru, stă ghemuit și ține strîns la piept picioarele, să nu mai simtă furnicăturile de după ope­ra­ție, iar alături, moș Petru se chi­nu­ie să stea întins, ca să nu scoată din nou perfuzia din mîna în­vi­ne­țită de la atîtea înțepături. Pe patul de lîn­gă fereastră, Ionuț agită nervos un pachet de țigări dintr-o mî­nă în al­ta. Nu se mai gîndește la um­flătura de la măsea. Vrea să fu­me­ze numai una, chiar dacă nea Ale­xandru nu încetează să spună cîte rele fac ți­gă­rile una după alta.

Pe vremea cînd lucra pe excavator, în tinerețe, „cînd eram altfel de bărbat, altfel de cap, mai aprins cumva, mai harnic și mai pus la punct”, mereu se adunau cîte doi-trei băieți după mașină să tragă din tutun. „Ori, dacă stăteau, trebuia să stea și utilajul meu în loc și pe lîn­gă el și alte șapte din jurul meu care trebuiau să facă treabă, iar da­că nu erai la muncă te trăgea de ureche, bre bădie, unde ai fost?” Iar acum o mare parte dintre acești co­legi „din muncă necalculată sau neprețuită și dezordine sînt putrezi deja, iar eu la 75 de ani încă mișc, așa cum pot”, spune bătrînul în­tin­zîndu-și picioarele și așezîndu-și cu grijă lîngă el sonda de care este legat de trei săptămîni. „În orice caz, un pic de durere este, dar rabd așa. Cînd mai tac, cînd mă mai va­iet, cînd mai răcnesc, dar merg îna­inte. Tot înainte”.

Între timp, ușa salonului se des­chide, iar cel de-al patrulea pacient merge încet către patul său, ți­nîn­du-se de perete. Bărbatul slab, cu chipul ascuțit, tremură de fiecare dată cînd înaintează cu cîte un pas. De la nenea Alexandru aflu că Mir­cea, „nu are nici 40 de ani, dar diabetul i-a furat deja tinerețea”. Tî­năr încă, „vede ca prin sită, se plîn­ge de dureri mari de picioare”, iar cînd mai iese pe hol, întinde mîna după vreun obiect, să se poată ajuta la mers. „Pe vremea aceea, la Cră­ciun, am avut noroc că țineam un reșou cu bolțar și rezistență și stă­team în casă, iar cînd știam că trec copiii de la școală ieșeam și le dă­deam cîte o bomboană, sau cîte un pachet de biscuiți și îmi aduceau cîte o găletușă cu apă. Dar la ge­ru­rile de la Bobotează nu am mai pu­tut”, spune omul firav de lîngă mi­ne, plîngînd.

„M-am săturat de înțepături. Mă ustură degetele, în toată ziua și noaptea. Degeaba iau cîte o mînă de pastile, eu știu că nu mă mai fac cum am fost. Odată ce am apucat a mă strica cu cîrcheli de astea nu mai fac nimic”. Acasă, pe Mircea nu îl așteaptă nimeni, acum doi ani mama avea grijă de el, dar de cînd a murit aceasta, bărbatul a rămas singur. Aici, în spital „plîng și zi și noapte, că nu știu ce să mai fac. Mă gîndesc mereu acasă, unde au ră­mas toate în toate părțile. Poate acum îi și dărăpănată”, suspină as­cuns bolnavul după zilele din sat. „Nu-mi rămîne decît să mă rog și eu la Dumnezeu de sus ca pînă la ur­mă toți tragem aici cîte am fă­cut”.

Doctorii nu mint

Lîngă saloanele pacienților, în cabinetul de gardă de pe secție, la amiază se pregătesc cu grijă me­di­ca­mentele fiecărui bolnav în parte, în timp ce dinspre sala de mese in­fir­mierele duc mîncarea la pat. Pen­tru ei, de fapt, aceasta este prin­cipala rețetă care nu dă greș administrată în doze egale. Cît timp stau internați, medicii nu le fac iluzii de­șarte. „Eu, personal nu spun la ni­ciunul că se face bine. În mo­men­tul în care mă întreabă cînd mă fac bine, le spun că bine n-ai să te faci. Dar, avînd în vedere că numai amigdalita și apendicita se vinde­că, iar cu restul trăim, așa ai să tră­iești și matale cu boala asta”, spu­ne cea care supraveghează acti­vi­tatea întregii secții, doamna doctor Filipescu.

Cu fiecare bolnav primit, vede cîte-o meteahnă a sistemului din  ca­uza căruia oamenii nu află la timp de bolile la care sînt predispuși, iar cînd sînt diagnosticați, în clepsidră rămîn doar cîteva zile și acelea urîcioase. „Detașarea este apa­rentă, în timp totul se adună. De la început, de cînd ai primit, știi ce ai primi, știi ce urmează și din start te afectează. Și se adună”, oftează doc­torița. Unii bolnavi, care nu știu cu ce au fost însemnați, i se plîng de durere, i se vaită și cu toate că a văzut mulți alți amărîți care nu au învins pecetea, nu poate să le spu­nă „nu se mai poate face nimica, tre­buie să te pregătești. Conștiința nu mă lasă”.

Pe alții îi găsește că­zuți pe gîn­duri, fără să mai asculte durerea, „cum era ieri, doamna Do­rina toată supărată și îmi spune, «Mă gîn­desc.»; «La ce?»; «Cum o să mă așeze în sicriu, cum o să mă îmbrace…». Altă dată, era toată un­să pe picioare și o întreb: «Ce ați făcut?» ; «Cum ce, să vină moartea și să mă găsească murdară pe pi­cioa­re?»”.

Iulia CIUHU