Din Vietnam, în Iași, prin tranșeele ortodoxiei

Părintele Stephen Holley nu a vrut, în tinerețe, să audă de credință sau de Dumnezeu. Nu era ateu, dar nici nu și-a plănuit vreodată să intre într-o biserică. Singurul motiv pentru care s-a apropiat de una a fost ca să o scoată la o primă întîlnire pe soția sa, Mary Patty, și apoi nu s-a mai lăsat dat afară. Mai apoi, după ce a intrat în preoția de confesiune baptistă, a plănuit să petreacă vreo 10-20 de ani ca preot, apoi să predea. Însă a ajuns să fie îndepărtat de biserică pentru că s-a certat cu conducătorul ei. „Dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să rîdă, spune-i planurile tale”, rostește părintele și apoi rîsul îi răsună din piept, apăsat ca o pereche de clopote care vor să alunge ploaia. A venit în România, cucerit de ieșeni și de bisericile care seamănă „fiecare cu o catedrală” și este singurul preot străin care slujește în capitala Moldovei, la Biserica Sfântul Haralambie.

Stephen Holley este un munte de om blînd, cu chipul cald și cu o voce atît de groasă și de ră­su­nă­toa­re încît, în momentul în care slu­jeș­te, cuvintele par că nu vin dinspre altar, ci se coboră în trepte de pe buzele icoanelor care împodobesc tavanul bisericii. Preotul american de 65 de ani a venit pentru prima dată în România în urmă cu patru ani, în 2010, timp de șase săptă­mîni, ca misionar, cînd a vizitat atît Iașul cît și Clujul. A rămas im­pre­sio­nat, povestește el, de situația co­pi­ilor, de rata foarte mare a avor­tu­ri­lor și de bunătatea oamenilor. „Cînd a venit momentul să plec, du­pă șase săptămîni din Iași, am fost atît de îndrăgostit de România și de oamenii din Iași încît am în­ce­put să plîng ca un copil și trebuiau, la propriu, să mă țină ca să nu cad, pentru că eram secătuit emoțional de faptul că am conștientizat că a trebuit să plec. Așa că mi-am jurat că mă voi întoarce, chiar și în va­ca­n­ță, și o voi aduce cu mine pe Mary Patty pentru că voiam să văd fru­mu­sețea oamenilor și a acestei țări”, povestește părintele.

Așa că s-a întors o dată, s-a întors de două ori și a treia oară a venit în 2012, cînd a adus-o și pe soția sa. După ce au stat trei zile, s-au și hotărît să se mute aici. Și-au vîndut locuința din California, au cumpărat un teren în zona Bu­cium, cu ajutorul preotului Radu Brânză, parohul Bisericii Haralam­bie din Iași, unde slujește și pă­rin­tele Stephen Holley, iar acolo mai au puțin și-și termină de construit o nouă casă, care ar trebui să fie gata în iulie. Momentan au primit o viză de ședere de cinci ani de zile în România. „Patty mi-a spus, vă­zînd locul unde ne vom construi casa, că dacă aici ne vrea Domnul, aici vom locui. Noi am stat cîțiva ani în Pennsylvania și apoi ne-am mutat 24 de ani în California. La un moment dat i-am spus soției me­le să ne mutăm din nou în Pennsylvania. «Nu ne mutăm că nu îmi las nepoții!». Însă acum, cînd am întrebat-o de nepoți, mi-a spus că dacă poate să îi fie dor de ei de la 150 de mile depărtare, poate să îi fie dor și de la 8.000 de mile.”

Mary Patty se deplasează cu gri­jă, cu sprijinul unei cîrje, stă mereu în dreapta lui Stephen Holley și zîmbește timid de fiecare dată cînd preotul face referire la ea. Și-au construit întreaga viață împreună, povestește părintele, în jurul lor și a lui Dumnezeu. Dragostea pen­tru copii, unul dintre motivele care i-a împins în România, izvorăște și din faptul că ei și-au pierdut fiul. Bă­iatul lor, în vîrstă de 28 de ani, avea probleme cu inima, be­ne­fi­ciase de un transplant însă corpul său a respins inima și acesta a mu­rit. În apartamentul lor din cartie­rul A­le­xandru, poza lui e la loc de cinste, în bibliotecă, sub albumul de nuntă al celor doi soți. În urma aces­tuia au rămas patru nepoți de care Mary Patty de abia s-a îndurat să se des­partă ca să vină în România.

„Bisericile din Iași seamănă toate cu catedrale”

La Iași, părintele slujește în lim­ba română, momentan e diacon, și spune rîzînd că dacă Înalt Prea Sfin­țitul Teofan, Mitropolitul Mol­do­vei și al Bucovinei, s-ar hotărî să îl ridice la rangul de preot, „nu m-aș supăra”, fiindcă în biserica or­todoxă de care aparținea în SUA nu putea să treacă de rangul de dia­con. I-a plăcut felul în care orto­do­xia a îmbrăcat România, de la cre­din­ța oamenilor la lăcașurile de ru­gă­ciune. „Cu cît stăteam mai mult cu atît eram mai încîntat de oa­meni, de cultură și de faptul că la fiecare colț sînt trei biserici, iar fiecare dintre ele seamănă cu o catedrală comparativ cu ce avem noi în SUA. În State, sînt unele locuri în care trebuie să mergi sute de kilometri ca să găsești o biserică ortodoxă. Aici, fiecare biserică e o catedrală și este de-a dreptul încîntător.”

Prima dată cînd a asistat la o slujbă în România, la Cluj, părin­te­le povestește energic că era iarnă și frig, -5 sau -10 grade. „Era zăpadă pînă la genunchi și dincolo de în­ghe­suiala din biserică, unde nu a­veai loc să binecuvîntezi pe careva, afară mai erau încă 150 de oameni care stăteau în zăpadă și frig și care ascultau slujba la difuzoare pentru că nu au încăput în biserică. M-am gîndit că dacă s-ar întîmpla asta vreodată în America ar fi o re­în­vie­re, pentru că bisericile noastre sînt foarte goale. Și cînd am avut posibilitatea de a vorbi cu mitropolitul Teofan și i-am spus asta a oftat și mi-a explicat că sînt probabil de zece ori mai mulți oameni care nu vin”, povestește părintele spunînd că, în viziunea sa, se irosește astfel moștenirea istorică a ortodoxiei din România.

Pe cărarea vieții, îndrumat de Dumnezeu

Stephen Holley este convins că Dumnezeu i-a vorbit de două ori. Prima dată cînd a auzit un glas în mintea sa „pe care nu-l putea auzi nimeni dacă era în jurul meu”, a fost la una dintre slujbele de du­mi­nică de la biserica baptistă, cînd pre­otul îi chema în fața altarului pe cei care voiau să-l „îmbrățișeze pe Hristos ca pe Salvatorul lor”. „Eu mă uitam la ceas și spuneam «hai, omule, mai repede, că începe meciul». Atunci am auzit o voce direct în minte care mi-a spus «hei, vor­beș­te cu tine, trebuie să mergi aco­lo». M-am uitat în jur și am mai au­zit-o odată. «Da, tu, trebuie să mergi acolo, vorbește cu tine». Așa că, pe 29 septembrie 1969, am mers în fața altarului, am fost botezat săptămîna viitoare și am trăit cea mai bună viață creștină pe care am putut să o ducem ca baptiști pen­tru 25 de ani”, spune părintele fără să clipească. Nu crede faptul că, auzindu-l pe Dumnezeu, a devenit un salvator sau un prooroc, ci că a fost îndrumat pe cărarea vieții cînd începea să se rătăcească.

A pășit într-o biserică obligat de părinții soției sale, care aveau ca regulă pentru fata lor cea mare ca orice băiat ce vrea să o scoată în oraș, prima întîlnire să fie la bise­ri­că. Tînărul Stephen avea atunci 21 de ani, fusese deja un an în Viet­nam ca parte a unui batalion al forțelor aeriene. A doua oară cînd i-a auzit vocea lui Dumnezeu era trimis pen­tru un nou an de armată în Alaska. Atunci schimba scrisori de cîte 20 de pagini cu părinții soției sale, cre­dincioși convinși, în care dezbă­teau noțiuni și concepte teologice. Scri­so­rile le mai are și acum, aduse pî­nă la Iași, într-o cutie, păstrate cu gri­jă de soția sa. Într-una dintre scrisori, mama lui Mary Patty i-a scris că Dumnezeu îl cheamă spre preoție. „Am spus că nu, nici vor­bă, mi-am scos-o din cap. Pînă într-o zi în care stăteam în Alaska în ca­me­ra mea de unul singur și aceeași voce a venit la mine și mi-a spus «pregătește o slujbă pentru că tre­bu­ie să predici mîine».” A doua zi, nici preotul capelei din Alaska și nici asistentul lui nu au putut ajunge, rămînînd înzăpeziți, așa că Step­hen Holley a ținut prima sa slujbă ca preot.

S-a întors apoi în California, hotărît să își petreacă viața ca preot și învățător, alături de soția sa. Însă după ce a început să predice la o biserică baptistă, a avut o diver­gen­ță de opinii cu preotul de acolo despre căile bisericii, iar atunci a fost încurajat să-și urmeze credința în altă parte. Această ruptură a afec­tat-o cel mai tare pe soția sa, care avea, de generații, legături cu bise­ri­ca baptistă. Tot ea s-a adaptat cel mai greu cînd părintele a desco­pe­rit în ortodoxie religia pe care „o căuta toată viața”. „Mă simțeam la un moment dat gol, însă la prima mea Liturghie am zis că da, e ceva cu totul diferit. Așa cum părintele John avea să-mi spună am fost or­to­dox toată viața doar că nu am ști­ut cum să-i spun”, spune părintele și se uită către soția sa, Mary Patty, care-l privește cu indulgență.

Din 1996 au trecut ambii la ortodoxie

Lui Mary Patty i-a fost cel mai greu. Părinții săi o crescuseră cu un fel de ură împotriva bisericii ro­mano-catolice, iar cînd era mică se ducea împreună cu sora ei și stin­gea lumînările aprinse de către ca­to­lici. Ajunse acasă, tatăl lor le bă­tea zîmbind cu palma pe umăr și le dădea cîte un dolar la fiecare. „Tă­mîia îi dădea dureri de cap, așa că după ce s-a terminat prima litur­ghie mi-a spus «du-mă de aici, nu suport locul ăsta, mă doare capul de la miros, vreau să plec, acum!»”, povestește Stephen Holley și vocea îi crește în intensitate. „Dar Dum­ne­zeu i-a schimbat inima și nu știu dacă au trecut trei săptămîni de la acea primă liturghie cînd Mary Patty mi-a spus. «Știi cum ai mers toată viața la biserică dar simți că nu ai fost niciodată cu adevărat? Ei bine, așa mă simt eu acum, simt că am fost la biserică.»” Astfel, în aprilie 1996, în trei luni și jumătate de cînd au asistat prima dată la o liturghie ortodoxă, ambii fuseseră creștinați. Părintele Stephen avea atunci 47 de ani.

Enoriașii, „cei mai minunați oameni din lume”

Acum, părintele a reușit să în­ve­țe numerele și ora „foarte bi­ne”. Se miră și acum cînd vede oamenii oprindu-se pe stradă, cînd poartă straie preoțești, și îi spun „seromena parente”, aplecînd capul pentru a-i binecuvînta. „Nu am avut mult timp mașină și mergea pe străzi. Oriunde mergeam, lumea se oprea, se uita la noi și Mary Patty mă în­tre­ba «dragule, am uitat să-mi iau ceva, fața mea arată bine?». Acum, cînd ne văd ne fac cu mîna, chiar dacă unii se mai încruntă la noi. Nu știu sigur, dar dincolo de faptul că sîntem americani, cred că atunci cînd ieșim noi zîmbim mereu și nu sînt prea mulți oameni care zîm­besc pe stradă. Probabil se întreabă ce știu ei și nu știm noi de stau mereu cu zîmbetul pe buze? În America nu ai să vezi niciodată așa ceva, even­tual să te scuipe pe stradă, nu literalmente dar pe aproape”, spu­ne părintele și rîde din nou.

Pe oamenii de la biserica Ha­ra­lam­bie din Iași îi consideră „cei mai minunați din lume” și simte că în puținile luni de cînd s-a stabilit de tot în Iași oamenii îi sînt foarte apropiați și calzi, chiar dacă la în­ce­put s-a speriat gîndidu-se că îi va îndepărta „cu româna mea măce­lă­ri­tă”. Înțelege limba destul de bi­ne încît să citească din cărțile sfinte în­să nu destul încît să o vorbească. Pe viitor, părintele povestește că IPS Te­ofan l-a însărcinat să se gîndeas­că să slujească într-o biserică în Iași unde se va predica doar în limba engleză. O biserică pentru cei stră­ini de casă, care se vor întoarce în Iași, și pentru cei străini de țară, care se vor stabili în capitala Moldovei.