Maramureșul se roagă la poarta mitropoliei

Străduța din fața Mitropoliei s-a trans­format într-un mușuroi de furnici agitate, ca­re fug dezorganizat spre o țintă ima­gi­nară. Pe scena amplasată în curte, o mînă de oa­meni mută de pe o parte pe alta niște sca­u­ne, făcînd tot felul de calcule care doar-doar vor mai salva puțin spațiu pentru altceva. Jos, pe asfalt, chiar în fața lor, un alt grup de oameni îmbrăcați cu pelerine verzi și-au abandonat măturile pe jos, în dezordine, și au făcut un cerc în jurul unuia ca­re citește ziarul, dezbătînd, pesemne, o pro­blemă de mare importanță.

În dreptul intrării stă pironit, cu nasul roșu și pe jumătate în­ghețat, părintele Paisie. Vine de la Mănăs­tirea „Sfinții Trei Ierarhi”, din Mar­amureș, după cum scrie oacheș, cu litere mari, în­negrite, pe foaia pe care o ține strîns la piept. Peste veș­mintele negre, e-ncotroșmat să alunge fri­gul și, cînd se-ncălzește îndeajuns încît vo­cea să nu-i tre­mure, se roagă trecătorilor să-i lase cîte-un ajutor, că doar așa, c-un ajutor de ici, unul de colo, o să reușească să reîn­no­iască pictura în biserica cea veche de acasă. Un bărbat trece grăbit și, deși părintele se îm­po­tri­vește, reușește să-i plaseze în brațe o fran­zelă, „să o dea și el mai departe celor ne­voiași”. Mie nu-mi cere decît un pix, căci pe al lui l-a pierdut și nu mai are cu ce să-i treacă pe binevoitori în pomelnic, să țină rînduiala mai departe cînd se-n­toarce a­ca­să, rugîndu-se pentru cei care l-au ajutat.

Spune că pelerinaj mai strașnic ca la Iași n-o să mai găsești prin țară, știe el, căci a mai fost aici și acum vreo șase ani și a văzut cu ochii lui. Cu frigul se înțelege mai greu părintele, dar spune că nu-i mai rău ca la prima biserică la care a stat. έna­inte să devină călugăr, în Maramureș, a fost la o mănăstire lîngă Muntele Găina, „aco­lo unde se face schimb de femei, du­pă cum spu­ne legenda” și-acolo gerul în lu­na oc­tom­brie e aspru și nu se poate com­para cu altul pe care l-a simțit.

Din cînd în cînd caută cu privirea prin­tre enoriașii care ies din biserică. Dacă unul dintre ei îi potrivește cîte-un bănuț în mîinile roșii, îndeasă repede pîinea în gean­tă, asta numai după ce o frămîntă bine cu degetele aproape degerate și trece oa­menii în carnețel. Cînd s-a gîndit să vină aici și a obținut și învoirea, s-a suit pur și simplu în autobuz și s-a trezit în oraș. „Nu știu unde o să dorm la noapte, dar poate găsesc un locușor pe aici”, spune privind cu speranță spre parcul din față.

E oprit din visare de un jandarm care îl îndeamnă cuviincios direct spre ieșire, pe motiv că-n perioada asta n-ai voie să ceri bani în curtea mitropoliei. Rămas singur, părintele privește nelămurit. Ochii i se mă­resc și privirea i se plimbă prin împrejurimi, gata să caute un alt loc potrivit, din care să înmoaie inimile credincioșilor și să strîn­gă bani pentru renovarea bisericii lui de-acasă.