La Socrujeni, găsești parada după mirosul de plăcinte

La Botoșani, pe coasta unui deal, stă așezat satul Socrujeni. Casele sînt bătrînești, cu cerdac în față și curte mare, împrejmuite cu garduri înalte, colorate. E capăt de linie pentru oricine vrea să viziteze comuna Gorbănești, căci cele două drumuri pe care se poate ajunge în sat se întîlnesc aici. Dacă n-ai mașină, poți merge în oraș cu unul dintre cele patru autobuze care ajung zilnic în Socrujeni. De drum asfaltat nu se bucură decît cei care stau la strada principală, iar în rest noroiul îți dictează ce încălțăminte să porți. Cel mai apropiat dispensar se află la zece kilometri distanță, iar preotul vine în sat doar cînd are cîte-o slujbă sau cîte-o înmormîntare. Aici, 1 decembrie a fost sărbătorit prin muncă, sătenii avînd grija zilei de mîine – mai ales că în calendar nu era nicio sărbătoare cu cruce roșie.

Încă de la primele ore ale di­mi­ne­ții, satul Socrujeni a fost stră­bă­tut de un tractor, care a avut grijă să tre­zească și sătenii care nu stau prea aproape de strada principală. Pe dru­mul acoperit de zăpada înaltă cam de două degete nu se disting decît urmele lui și cele dus-întors ale singurului autobuz care duce în fiecare dimineață navetiștii în o­raș. Din hornurile caselor răsfirate pe cîțiva kilometri încep să se zăreas­că cîteva urme vagi de fum, în timp ce cîntatul unui cocoș răsună de du­pă un gard înalt. Satul este mai mult pustiu, după ce tineretul a tot plecat prin țară fără să se mai în­toar­că. Aici, 1 Decembrie nu este decît o al­tă zi de treabă, în care oamenii arun­că cel mult un ochi la parada di­fu­za­tă la televizor, în timp ce mișună prin casă.

Într-o curte plină cu găini și cîini gălăgioși care se luptă pe lo­cul dintr-o cușcă o găsesc pe tanti Marinuța, care mă invită în casă de cum mă zărește de după gard. Din geamul unei camere doi ochi mici îmi fac de zor cu mîna. Mi­ro­sul de plăcinte proaspăt coapte se sim­te încă din drum și tanti Marinuța spu­ne că a făcut mîncare. „Vreau să-i trimit pachet băiatului meu, Ni­­cu, că îmi trimite și el mie pachet”, se grăbește să-mi zică femeia, în timp ce Andreea se așază lîngă mine. Bu­nica și nepoțica de vreo 10 ani lo­cu­iesc singure, după ce mama ce­lei mici a murit în urmă cu două luni. „Noi ne-am uitat de dimineață la paradă. A venit și fata mea, Gabi, și ne-am uitat împreună”, continuă bă­trîna în timp ce mă privește în ochi. Spune că le-a lipsit să se uite la televizor. După moarte fiicei sale, compania de cablu nu a vrut să le reînnoiască contractul, ci au pus-o pe tanti Marinuța să plătească mai mulți bani. „Eu le-am spus că n-am de unde să plătesc. Mai am datorii de la moartea fetei și alocația ne­poa­tei nu am luat-o din august. Acum, de cîteva zile am făcut contract cu altă firmă”, se plînge aceasta.

De dimineață a frămîntat și a copt, iar apoi s-a îngrijit de cură­țe­nie. Andreea s-a apucat de teme de cum s-a trezit. A scris cîteva pagini la fran­ceză, iar apoi s-a apucat de ma­tematică. „Am copt de dimineață la cuptor și s-a încălzit în casă. Abia de acum mă apuc de făcut focul în sobă”, se scuză tanti Marinuța, în timp ce-mi oferă o vestă ca să-mi ți­nă de cald. Spune că aici nimeni nu sărbătorește, iar altceva decît trebu­rile zilnice nici nu ar avea ce să fa­că.

Afară a început să se dezghețe, iar zăpada care s-a așezat peste noap­te a dispărut aproape în totali­tate. Doar pe vîrfurile dealului se mai zăresc cîteva petice rătăcite. Deși e trecut de ora amiezii, la Socru­jeni nimic nu trădează că azi este vreun motiv de sărbătoare. Și pentru unii chiar nu este. Așa susține nenea Ne­lu, care a lucrat în construcții toată via­ța. Nici prea înalt, nici prea scund, îmbrăcat cu o salopetă albastră și purtînd o căciulă neagră pe cap, l-am găsit șlefuind pereții interiori ai unei camere, dați cu glet cu o zi î­na­inte. „O ducem atît de rău, încît du­cem doar grija zilei de mîine”, spu­ne acesta în timp ce ia loc pe un scaun pentru a-mi povesti cum vede el lu­crurile. Îmi zice că tot ce vezi în ziua de azi la televizor sînt lucruri care-l fac să nu mai aibă niciun mo­tiv de sărbătoare. „Ce vedem pe toa­te posturile? Că ăla fură, că ăla se ceartă, nici nu mai ai ce vedea. Ba că ăla n-o invitat-o pe aia la pa­ra­dă. Eu cred că dacă vrei să mergi la pa­radă, mergi și neinvitat.” S-a trezit de dimineață pentru a se îngriji de gospodărie. „La animal tre’ să mergi, n-ai ce să faci”, spune acesta în timp ce-și aduce aminte din nou pre­șe­din­tele țării. „Iohannis cît a fost 15 ani la Sibiu primar nu a fost ni­cio­da­tă la paradă. Păi tu, dacă trăiești în România și mai ești și primar, cum să nu te duci? Ce înseamnă asta?”

Nenea Nelu a părut mai de­gra­bă preocupat de faptul că a rămas fă­ră poartă, cu o noapte înainte, tocmai din cauza singurei lui fiice, o fată de vreo 18 ani, decît de ziua na­țio­na­lă. Conform tradiției, de Sfîntul An­drei, flăcăii din sat merg să fure porțile fetelor nemăritate, iar anul acesta poarta lui nu a scăpat de tîrcoalele băieților din sat. „Îi știu care-au fost și abia îi aștept să vină cu uratu’”, spune acesta în timp ce bea și ultima gură de cafea și se apucă din nou de treabă.

Porcul se taie de dimineață

Cît cutreieri satul din­tr-o parte în alta, nu vezi nici ur­mă de steag, imn sau zi națio­na­lă. Peisajul lă­sat în urmă de zăpada to­pi­tă seamănă mai mult cu un loc părăsit de­cît cu o at­mosferă de săr­bă­toa­re. Cum te abați pu­țin de la strada prin­cipală, as­faltată în vară, te împot­mo­­lești în noroiul care îți acoperă pa­pucii. Doar că­ruțele pot răzbi prin gropile pli­ne cu apă care s-au format din doi în doi metri.

Aproape de capătul satului am găsit-o pe Adriana, ma­mă a trei co­pii de școală: doi băieți și o fată. „M-am trezit de diminea­ță că am avut de tăiat porcul.” Așa și-a în­ce­put prima zi din această iarnă. Spu­ne că de obicei se tre­zeș­te la cinci, ca să aibă timp să-i pre­gă­tească pe toți și nici azi nu a reușit să doarmă mai mult, căci a trebuit să prepare carnea. „Pentru noi aici, la țară, nu e nimic special. Numai copiii s-au uitat la paradă. Eu nu am timp de așa ceva”, îmi zice A­driana în timp ce mezinul familiei, Cosmin, zîmbește de pe sobă. Sin­gu­ra diferență dintre ziua de joi și o zi normală a fost că cei trei pri­chindei nu au mai avut școală. Dar tot n-au avut astîmpăr în casă. Au ieșit la sanie încă de cînd încă nu începuse să se dezghețe. „Mai mult s-au murdărit și s-au udat”, spune mama dojenitoare.

Pe Luciana, fata Adrianei, care este în clasa a III-a, am găsit-o la bu­nica din partea mamei, tanti El­vira. A preferat să mă privească de pe geam în timp ce bunica ei, o fe­meie veselă, cu părul scurt, care reu­șește să-ți spună dintr-o suflare tot ceea ce dorește, îmi povestește cum a petrecut ea ziua de 1 Decembrie prin muncă. Locuiește în capătul satului, într-o curte în care firicele de iarbă verde par să învingă fri­gul. „Prima oară cînd m-am trezit m-am uitat la pa­radă, la televizor. Dar, spre deosebire de ceilalți ani, nu mi-a plăcut așa mult.” S-a uitat la paradă pînă la final, dar apoi s-a reîntors la treburile cu ca­re își ocupă timpul, de obicei. „Așa-i la țară: cu animalele, cu cură­țe­nia”, adaugă aceasta în timp ce-și strigă nepoata care se lasă așteptată.

Întoarsă în strada principală, o mașină străină, închisă la culoare, oprește în fața magazinului din sat. Nu poposește decît cîteva minute, iar după ce își reia drumul vezi flu­turînd lîngă parbriz primul tricolor din sat. Undeva, cineva încă mai lea­gă drapelul în prima zi din de­cem­brie.