Laboratorul de cățărat în care se fabrică „munțomanii”

Studenția la Facultatea de Geografie și Geologie de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași nu ține doar cursurile în amfiteatrul B8, la care nu te trage mereu inima să te duci, nici de laboratoarele obositoare de luni dimineața sau de petrecerile din cămin. La Geografie faci ieșiri în teren, trasee de trekking prin Carpați și experiențe montane la care nu te-ai fi gîndit vreodată. Așa am cunoscut și „via ferrata” la finalul lunii octombrie, cînd am luat muntele în piept, la verticală, în unele din cele mai frumoase trasee de acest gen din țară. Am fost o gașcă de șapte persoane, șase studenți de la geografie, și Lucian Roșu, un pasionat al muntelui cățăratului și un geograf care a bătut la pas Alpii italieni și urcat și pe Himalaya.

Finalul lui octombrie a adus și ultimele zile adevărate de toamnă, o dimineață însorită în care aveam să parcurgem pentru prima dată un traseu de „via ferrata”. Aveam să aflăm mai tîrziu că genul ăsta de traseu își are originea în Alpii italieni, „a via ferrata” însemnînd „drum de fier”. Traseul de la Cheile Șugăului-Munticelu, din județul Neamț, ne-a adus în fața unui traseu amenajat de alpinism pentru entuziaști, stând față în față cu un perete stâncos pe care nu ne-am fi putut urca dacă nu găseam, pe ici, pe colo, șufe metalice înfipte în stîncă, cîte una la cîțiva metri, trepte sau scări din fier, cât și poduri suspendate din scânduri legate cu aceeași șufă.

Ne-am întîlnit în fața Corpului B al Universității „Alexandru Ioan Cuza”, în jur de ora 7.30, îmbrăcați ca niște Yeti: ghete solide de iarnă, fără de care nici traseele pentru turiști nu ar trebui încercate de amatori, echipament special pentru „via ferata”, și entuziasm cît să contrabalanseze puținele ore de somn dormite în noaptea dinainte. Am ieșit din oraș în jur de ora 8, deși planul era să evităm aglomerația infernală de luni dimineață. Am luat un mic dejun sănătos, recomandat și în caz de mahmureală, bazat pe sana și banane, în Piatra Neamț, și la 10.30 eram la intrarea în Cheile Bicazului, de unde vedeam deja vîrfurile stîncoase care ne erau destinație în rezervația Cheile Șugăului-Munticelu.

Pe urma drumului de fier

La baza muntelui am fost inițiați într-un curs rapid de cățărare, departe de alpinismul profesionist unde nu ai niciun fel de element ajutător decît sfoara de siguranță. Am învățat cum să prindem hamul în jurul brîului și al picioarelor ca să fim asigurați tot timpul, cum să fixăm kitul de „via ferrata” de ham, practic un ansamblu de sfori cu care ne asigurăm de șufa metalică, și cum să ne deplasăm în sus pe traseu ajutându-se de două carabiniere, „cîrlige” cu care ne asigurăm de șufa metalică de fiecare dată cînd avansăm. Socoteala e simplă: carabinerele ne asigură și cînd simțim că se dislocă o piatră și există riscul să cădem în gol, dar și cînd vrem să ne bucurăm de priveliște fără să te ții cu dinții de stînci.

Traseul de „via ferrata” de pe Cheile Șugăului este în sine foarte accesibil pentru cineva cu o condiție fizică bună. Avînd șufa metalică prinsă încă de la baza urcării, iar poteca pe care ajungi să te cațări este destul lată, nu e nevoie de foarte mult efort sau de vreo condiție fizică ieșită din comun, însă este nevoie de o bună stăpînire de sine. Ni s-a explicat de la început: trebuie să fii tot timpul asigurat cu o carabinieră pe șufă și să-ți găsești mereu trepte fixe în piatră de pe care să nu îți alunece picioarele.

După cîteva minute în care am mers pe o potecă ușoară, în care vegetația era destul de deasă chiar și crescînd pe stîncă, am ajuns la traseul propriu-zis, unde poteca lată a dispărut și singurul semn al urcării a rămas frînghia metalică care șerpuia pe după colțurile dure ale rocilor. Pentru un începător e dificil să te detașezi de ceea ce faci pe traseu și să îți muți privirea spre priveliște ca să te bucuri cu adevărat de experiență, așa cum am tot fost îndemnați, avînd în vedere că tot ce ai în minte este cum să ajungi mai repede în vîrf fără să cazi. După o oră jumate de parcurs, cu o porțiune mai dificilă la final, am ajuns pe vîrful muntelui, o zonă de cîțiva metri unde de-abia încăpea echipajul nostru de șapte persoane ca să ne tragem sufletul stînd pe colțuri de stîncă. Am băut un ceai cald, am mîncat cîte-un baton proteic, timp în care Lucian Roșu, cel care ne-a făcut cunoștință cu „via ferrata” ne-a povestit că a parcurs traseele din zona Bicazului de mai multe ori decît își poate aduce aminte. Iar după ce am auzit poveștile cu expedițiile pe care le-a făcut în Pamir, la peste 7.000 de metri altitudine, sau de ascensiunile din Alpi și Himalaya, Cheile Șugăului nu mai păreau atît de impunătoare.

Traseul lui Ferenc

Cu toate că niciunul din noi nu a avut cu adevărat nevoie de echipament, kitul fiind mai degrabă niște roți ajutătoare care să ne-au oferit siguranță mai mare, echipamentul este necesar mai ales pentru persoane fără experiență în cățărat, care pot fi păcălite ușor de o priză nesigură. După ce am coborît pe o potecă alunecoasă, dar brăzdată în continuare de șufă metalică, am ajuns înapoi la cabana Ecolog și Lucian, văzînd că nu a fost nevoie să ne coboare pe fiecare în parte din vîrful muntelui și că ne-am descurcat onorabil, ne-a propus să facem un al doilea traseu ceva mai dificil, pe Suhardul Mic.

Ne-am păstrat hamul și kit-ul pe noi și ne-am urcat în mașină spre cea de-a doua sesiune de cățărat. Am ieșit din județul Neamț și am intrat în Harghita, după jumătate de oră de mers prin în cel mai apropiat punct de Wild Ferenc, un traseu recent inaugurat pe Suhardu Mic, în memoria fostului alpinist transilvănean cu acest nume. După ce am mai luat o gustare și ne-am asigurat că avem tot echipamentul în regulă, am pornit spre baza muntelui, chiar dacă ne resimțeam un pic, și doar ideea unui traseu mai dificil ne obosea și mai tare. De la baza peretelui de stîncă, perspectiva urcușului vertical era îndeajuns de înfricoșătoare încît să ne facă să șovăim și să ne-ntrebăm dacă mai aveam putere să urcăm, mai ales că porneai de la primii pași direct pe un perete vertical.

Cea mai mare parte a traseului Wild Ferenc nu este foarte dificilă, multitudinea de scări ancorate-n stîncă și prizele numeroase au ușurat mult urcușul, chiar dacă trebuia să îți folosești mult mai mult picioarele ca să acoperi porțiunile scurte unde distanțele între scările metalice erau mari și prizele puține. Întregul urcuș a durat aproximativ 50 de minute, cînd am ajuns la cea mai spectaculoasă parte a traseului Wild Ferenc: am mers pe un pod suspendat în gol de unde se vede foarte bine atât traseul, cât și Lacul Roșu din apropiere.

Pe ultima porțiune părea că te urci cu capul în jos, la un unghi mai mare de 90 de grade, dar tocmai ea s-a dovedit a fi cea mai ușoară, cu multe puncte de sprijin. Din vîrf descoperi vîrful Suhardul Mare în extrema dreaptă, o mulțime de vîrfuri și culmi împădurite și Muntele Ghilcoș, cel din care s-a desprins un pinten stîncos și a dus la formarea Lacului Roșu. La final, perspectiva cățărării pe munte, care ne speria în fața Corpului B al universității, nu ni se mai părea ceva nebunesc și inexplicabil. Pe inima fiecăruia din noi s-a cățărat un „munțoman” care ne-a șoptit că ăsta nu e, nici pe departe, ultimul nostru traseu de „via ferrata”.

Sursă foto&video – Lucian Roșu