În Todireni, găinăriile și-au găsit casă în marginea comunei

De la începutul anului, cîteva magazine din comuna Todireni, județul Botoșani, și-au vîndut ultimele mărfuri de pe raft, și-au închis ușile și au dat jos firma. Acest lucru s-a întîmplat pentru că s-au deschis două supermarketuri mai mari care au produse la un preț mai mic și pentru că s-au înăsprit controalele Agenției Naționale de Administrare Fiscală. Oamenii spun că singura modalitate de a face un profit mulțumitor era aceea de a scoate din ecuație taxele către stat. Cu toate acestea, ei spun că la marginea satului este o comunitate de țigani care o duce mai bine ca niciodată. Niciunul dintre membrii ei nu lucrează și nici nu are vreo bucățică de teren agricol. La capătul Todireniului, însă, bordeiele se preschimbă, încet-încet, în vile, iar căruțele în mașini, cu toate că pe proprietarii lor nu-i vezi decît pe lîngă casă, hoinărind prin comună sau bătînd mingea pe asfaltul din fața curții.

De cum intri în comuna To­di­reni, imediat ce treci podul de pes­te Sitna, dai peste o mică comunita­te de țigani. Acolo, pînă acum cîți­va ani, vedeai vreo patru bordeie din paie și pămînt, cu aspect de po­iată, acoperite cu țiglă veche, fără vreo urmă de gard, grup sanitar sau orice alt lucru care să amintească de secolul al XXI-lea. Acum, în mij­locul acelor căsuțe se ridică o mîn­drețe de vilă cu două etaje și man­sardă, împrejmuită de un gard din beton și fier forjat, iar în fața casei sînt parcate două mașini. Iar asta chiar dacă nici unul dintre membrii micii comunități nu este angajat, oa­meni din sat spunînd că singurele lor surse „oficiale” de venit fiind doar ajutoarele sociale și alocația copiilor.

La cules se merge în gașcă

Sursa noii lor prosperități, spun sătenii, ar fi micile afaceri sau fur­ti­șaguri, dar și traficul de țigări. „Cum vine toamna îți și este frică să mergi seara pe deal ca să nu dai nas în nas cu țiganii. Se adună mai mulți, cîte 10 sau 15, și se duc cu căruțele la furat. Poți doar să-i rogi să nu-ți ia tot de pe bucată pentru că nu-i chip să te împotrivești”, îmi spune nea Vasile. Acesta a fost în urmă cu cîțiva ani angajat de către italianul care are cumpărate cîteva sute de hectare de teren în zonă să aibă grijă de culturile sale. Cu toate acestea nu putea face nimic dacă se întîlnea cu hoții care veneau în hai­tă.

Tot ei sînt acuzați că în urmă cu vreo doi ani au furat cîteva mașini de cusut, bănci și scaune de la Li­ce­ul Tehnologic din Todireni. Aceș­tia au trecut ziua în amiaza mare, cînd oamenii se adăposteau de căl­dura verii prin case, cu cărucioare pline cu fierul de la mobilierul scos din școală. Tot așa au cărat și mo­toa­rele mașinilor de cusut, trecînd cu acestea chiar prin fața sediului poliției. Cu toate acestea, pînă să se sesizeze polițiștii, vînduseră deja la fier vechi tot ce furaseră. „Mi-au spus cîțiva oameni că i-au văzut în timpul vacanței de vară cu niște căru­cioare pline de fier, din care se ve­deau picioare de scaune și de me­se. Tot ei mi-au scos din atelier mo­toarele de la mașinile de cusut pe care abia ce le primisem de la Uni­u­nea Europeană. Au demontat tot ce putea fi cărat ușor, iar nimeni nu a făcut nimic, chiar dacă sediul poliției este la cîțiva zeci de metri de casele lor”, îmi povește Ileana M., profesor la Liceul Tehnologic din To­direni.

Elvis și Richard, micii afaceriști

Micile găinării și furtișaguri nu au fost însă cele care le-au finanțat construcția din marginea comu­nei. Costel și Bunchi, doi frați, pe nu­me­le lor din buletin Elvis și Ri­chard, au avut deja probleme cu legea pen­tru că au început să aducă cu ma­șina din Republica Moldova țigări de contrabandă. În urmă cu un an li s-a confiscat chiar și una dintre mașinile folosite pentru transport.

Iulian, fost coleg de clasă cu cei doi, își amintește că nici unul dintre ei nu știa să scrie și să citească, chiar dacă acum au amîndoi permis auto. „Nu știau să citească nici măcar o literă, însă, dacă li se dă­dea o carte, puteau transforma lite­rele de tipar în litere de mînă sau mai copiau de la colegii din clasă. Așa au terminat amîndoi opt clase”, îmi spune tînărul rîzînd.

Chiar dacă nu aveau aproape ni­ciodată conflicte cu cei din sat, tuturor fiindu-le frică de ei sau de cei din comunitatea lor, cei doi sînt cunoscuți pentru faptul că mai par­ticipă la cîte o încăierare, însă doar contra cost. „Îi dădeai cît pentru o bere sau două, îi arătai cine te-a su­părat, iar acesta avea grijă ca pînă la sfîrșitul zilei să fie bătut. Îl ve­deai dintr-o dată plin de sînge sau ți­nîn­du-se de falcă”, îmi explică Iulian.

Tot el îmi povestește că, după ce li s-a confiscat mașina, i-a ajutat pe aceștia să care cîteva sute de pa­che­te de țigări din Botoșani pînă la Todireni. „I-am luat la ocazie și abia după ce i-am adus acasă am văzut ce aveau în sacoșe. Puteam să am și eu acum mașina confiscată dacă eram oprit pe drum de poliție”. Cu toate acestea i-a mai ajutat să care aproape o sută de pachete spre sa­tul Victoria, unde au aprovi­zio­nat un bar cu țigări. A acceptat însă doar după ce foștii lui colegi și le-au lipit de corp și au ascuns prin buzu­na­re micile cutii din carton.

Răpirea din Serai, varianta din Todireni

Tot în aceeași perioadă, Iulian l-a ajutat pe Costel să își fure nevasta. Aceasta fugise de acasă după ce luase de la soț o corecție straș­ni­că. Femeia a regretat însă gestul, dar tatăl ei nu i-a mai dat voie să se întoarcă acasă. De aceea Costel a plănuit o răpire, cerînd ajutorul lui Iulian. Cei doi frați au mers cu ma­și­na lui Iulian la Victoria, unde stau socrii bărbatului, l-au lăsat pe șo­fer în marginea satului, iar cei doi frați au mers să discute cu familia. La întoarcere, Costel a putut să ia­să la o plimbare prin sat împre­u­nă cu soția sa doar însoțit de cumnat. Totuși, cînd acesta a fost neatent, a primit un pumn sănătos în falcă, iar cei doi soți au fugit la mașină.

„Au urcat în mașină și mi-au zis să demarez. Nici nu știam ce s-a întîmplat exact. Noroc că țiganca era majoră că altfel intram la al­te­le”, îmi spune Iulian serios. În ur­mă­toarea comună îi aștepta deja un echipaj de poliție, însă femeia a de­clarat că a plecat de bună voie, iar polițiștii doar l-au amendat pe so­țul pătimaș pentru că și-a lovit cum­na­tul.

Membrii comunității din capătul satului au fost văzuți cu bănci și motoare ale unor mașini de cusut care au fost declarate furate.

Printre cei care reclamă că au fost păcăliți sau furați se numără și mai mulți proprietari de magazine și baruri din comună. Răzvan vindea la o alimentară și, făcîndu-i-se milă de condițiile în care trăiesc cei din comunitatea de țigani, le mai dădea pe caiet diferite preparate din carne sau alte produse. „O iarnă întreagă au luat pulpe de pui sau mezeluri de la mine cu promisiu­nea că îmi vor da banii în vară. Cînd a venit însă momentul să-mi plăteas­că, mi-au zis că pot să-i pup undeva. Așa îmi trebuie dacă am vrut să-i ajut!”, îmi spune ușor iritat bărba­tul de aproape 30 de ani. Tot el a fost păcălit, cu doi ani înainte, de aceiași membri ai comunității cînd le-a vîndut, în rate, un televizor. Nu au plătit decît una din tranșele de bani, însă atunci și-a putut recu­pera marfa.

Ajutor pentru bagaje

Sătenii se feresc mereu de co­mu­nitatea din marginea comunei și au învățat că orice moment de neatenție în preajma acesteia îi poa­te costa scump. Nea Constantin I., din satul Iurești, își amintește că a­nul trecut a fost la gară înaintea co­piilor lui care se întorceau de la mun­că din străinătate. Aceștia au venit cu mai multe bagaje pe care le-au așezat în căruța lui nea Constan­tin. S-au urcat apoi în față și nu au mai dat atenție bagajelor. Cînd au trecut, în drum spre casă, prin fața ca­selor comunității de țigani, cei care erau ieșiți în stradă și jucau fotbal pe asfalt, au aruncat una dintre gen­țile stivuite în căruță în șanț, fără ca cineva să observe. „Cumpăra­se­ră băieții mei storcător de fructe, un play station pentru nepoți, us­că­tor de păr, dulciuri și haine. No­roc că mai puseseră dulciuri și în alte genți că ajungeau la cei mici cu mî­na goală, după trei luni în care nu-i văzuseră”, îmi spune acesta încă enervat de întîmplare.

Oamenii din sat se mai plîng și că poliția nu le poate face nimic. Îi aduce din cînd în cînd la sediu pen­tru declarații, le dă amenzi, în­să aceștia nu le achită aproape nicio­da­tă. Iarna aduc mereu petarde și artificii pe care le vînd chiar în cen­trul comunei, uneori și în fața se­diu­lui poliției. Din cînd în cînd mai cumpără mașini pe care le dez­mem­brează și apoi vînd piesele, iar din toate aceste mici afaceri comunitatea a ajuns să prospere. Sătenii s-au obișnuit cu obiceiurile comuni­tății, mai vorbesc despre pățanii­le lor la gard sau la cîrciumă și dau neputincioși din umeri. Au învățat doar să înghită în sec cînd sînt pă­gubiți și să ocolească, pe cît posibil, marginea comunei.