Vîntul de Vest împrăștie români prin Europa

Deschiderea bruscă a granițelor după ’89 a dat startul unui val de migrație stîrnit de multele interdicții ale regimului comunist. O parte s-a întors în țară, însă mulți au decis să se stabilească în străinătate fie datorită condițiilor mai bune de trai, fie pentru că și-au întemeiat familii, fie pentru că nu au mai avut posibilitatea de a veni acasă. Cert este că, în ziua de astăzi, în orice țară europeană ai călători, poți descoperi un român în vînzătorul de la chioșc, în artistul din piață sau chiar în bătrînica simpatică ce te depășește zîmbind.

Privită prin fereastra de hotel, la pri­mele ore ale dimineții, cu o ceașcă de cafea aburindă în mînă, Cracovia pare o revărsare a Vistulei, o continuare na­turală a rîului ce o traversează. În­tr-un oraș de peste 700.000 de locui­tori, care mai și este vizitat de nu mai puțin de șapte milioane de turiști anual, poți să încerci și chiar poți să reușești să fii un anonim. Dar dacă vrei să faci asta, poate că nu ar trebui să conduci un Logan cu numere de București, pentru că acoperi­rea ta s-ar putea să fie spulberată atunci cînd te aștepți cel mai puțin. „Vai, sîn­teți români!”, se aude o exclamație din spa­te, de pe trotuar. Vocea probabil că fusese ca un clinchet de clopoței acum vreo 40 de ani, dar acum reușea să acopere pînă și clopotul de 12 tone al catedralei Wawel. O bă­trînică simpatică și foarte elegantă, îm­brăcată din cap pînă în picioare în veș­minte de culoare roșu aprins, cu o pă­lărie ce amintește de regina Elisa­beta a II-a, privea, cu ochii cît broșa de aur din piept, cînd la mașină, cînd la noi. Atunci cînd a auzit răspunsul în româ­nă a izbucnit într-un rîs ce amenința să o dărîme de pe tocuri și ne-a îm­brățișat bolborosind cuvinte în limba pe care nu o mai vorbise, după cum avea să ne povestească, de vreo 30 de ani. Era din Piatra Neamț și venise aici cu familia chiar după Al Doilea Răz­boi Mondial, doamna lucrase în tot ceea ce se putea lucra într-o țară aflată în reconstrucție după blitzkrieg-ul german (n. red. răz­boi fulger dus în 1939 de Germania împotriva Poloniei), învăța­se atît polone­za, cît și germana, engleza și chiar cîteva variații de idiș. Se pensionase ca profesoa­ră de muzică, dar încă mai oferea lecții în particular. N-avea decît 90 de ani și ne invita să venim „peste doi ani, cînd va absolvi nepoata mea, să îmi aduceți niște sticle de vin de casă, românesc, să am la petrecere.”

Dacă despre Cracovia se poate spune că este un oraș frumos, în Ma­drid, definiția variază în funcție de limba pe care o vorbești. Sau cel puțin așa ne prezenta Alin orașul. În Spania te poți plimba fără griji, știind doar limba română, pentru că este imposibil să nu existe măcar un român în orice oraș, iar în orașele mari cu atît mai mult. Cu toții am auzit de celebrii „culegă­tori de căpșuni” sau de piața românească din Coslada, dar în Madrid românii nu sînt chiar atît de vizibili. În „mi­cu­ța” Puerta del Sol, îți atrag imediat, întîi urechea și apoi privirea, o serie de su­nete care încep ca niște țipete și sfîr­șesc ca niște gemete. Curiozitatea îți va purta ochii pînă la o masă plină cu pahare cu apă, unele mai pline, altele mai goale, pe care un tînăr bronzat, în­tr-o cămașă albastră cu tentă hawaiia­nă, le atinge cu mîinile. Uneori doar o atingere ușoară cu vîrful degetului, alteori înconjoară paharul de cîteva ori, iar din cînd în cînd aruncă, cu un gest de dirijor de orchestră, întreaga pal­mă peste pahar, doar pentru a o ri­dica o secundă mai tîrziu și a o trece peste altul. Ghidul ne spune că este din Peru, că are o poveste de viață foarte tristă, fiind abandonat de părinți, iar turiștii care îl filmează dau aprobator din cap, făcîndu-ne loc la pozat. Cine­va încearcă să își folosească cunoștințele de limbă spaniolă și engleză într-o fra­ză pentru a-l descoase pe tînărul artist. După cîteva minute bune în care paha­rele au reprodus „Primăvara” lui Vi­val­di și „Dunărea Albastră” a lui Strauss, „peruanul” nu mai rezistă întrebări­lor și dă drumul unui rîs care face apa din pahare să tremure serios: „Da, doam­nă, peruan din Argeș sînt. Nu vedeți că am tatuaj cu «Forța Steaua»?”

În Elveția, străzile se mătură cu cravata

Am ajuns în Geneva pe la ora 8.00 și, în afară de măturătorii de stradă, eram singurii oameni vizibili. Pînă la ora 9.00, fotografiile cu lacul, cu fîntîna arteziană și cu statuia lui Rousseau nu erau împiedicate de nimeni. Însă de la ora 9.00, locul a început să devi­nă foarte neconfortabil pentru că am des­coperit că eram singurii oameni în tricou, într-o masă de costume. Cu niște priviri pline de compătimire ne uitam la măturătorul de pe stradă, în unifor­ma sa galbenă, încercînd să empati­zăm cu faptul că nu eram îmbrăcați așa cum o cerea codul locului. Asta pînă cînd tînărul a pus mătura deoparte și a scos un iPhone 7 din buzunar pentru a selecta o altă melodie, moment în care i s-au observat, pe sub uniformă, pantalonii de stofă și pantofii lăcuiți. Pentru a traversa lacul, pe lîngă podul pe care circulau mașinile exista un tunel special pentru pietoni. „S’il vous plait monsieur”, se aude o voce sleită din semi-întunericul din tunel. „Trein tichet, cum, Doamne iartă-mă se zicea la asta, belet du tren, monsieur”, continuă vo­cea care se ivește între timp, din spa­tele unui batic cu motive florale peste care par să fi trecut toate bombardamentele din Bistrița-Năsăud, de unde provine stăpîna vocii. Are 84 de ani și a venit cu trenul în Elveția – exact acum 14 ani. „La muncă, maică, la copii”, își începe ea povestea, cu o mînă strîn­gîndu-și nodul la batic, iar cu cealaltă întinsă spre noi. Cînd a ajuns ea, co­piii erau deja plecați, iar ea nu mai avea bani de încă un bilet de tren. Alegînd să nu îl urmeze pe Brîncuși și să por­nească pe jos pînă în România, a în­cercat să își găsească de lucru, dar în­tr-un oraș în care și măturătorii de stra­dă poartă costum, baticul, oricît ar fi el de original, nu e nici Armani, nici Dolce & Gabbana. Așa a ajuns să „lucreze” în tunelul de sub pod, la nici 800 de metri de statuia lui Rousseau, care ține în mînă, ca într-o surdă iro­nie, cartea „Emile sau despre educație”.
La cîteva ore distanță, în Germania, într-un oraș care este sediu pentru aproape 150.000 de firme, o conferin­ță, un summit sau o manifestație poate trece ușor neobservată atunci cînd au loc cîte cinci sau șase în aceeași zi. Una din aceste conferințe atît de obișnuite avea loc într-o după-amiază de sîmbă­tă, într-o sală în care erau prezenți de la sud-africani, pînă la români. Deoa­rece majoritatea erau nemți, dacă speak­erul nu vorbea germana, traducă­torul de pe scenă traducea în această limbă, în timp ce, pentru celelalte de­legații, acest lucru se făcea prin intermediul căștilor. Doar că o greșeală teh­nică a schimbat canalul limbii româ­ne și, pentru că românii erau împrăștiați prin toată sala, nu putea fi comunica­tă noua frecvență decît de pe scenă. Așa că unul dintre românii din prime­le rînduri a trebuit să își ia inima în dinți și să transmită mesajul la cei de pe scenă. Cu mult curaj, printre bro­boanele de transpirație ce i se scur­geau de pe frunte în adevărate cascade, acesta încerca, printr-o combinație de engleză, germană, franceză și multă, multă „gimnastică” să îi explice vorbitorului care, la rîndul său, se chi­nuia să îi explice traducătorului de limbă germană. După mai bine de două mi­nute de chin, timp în care curajosul a­proape că atinsese nivelul apoplexiei de atîtea emoții, traducătorul n-a mai rezistat celor patru limbi vorbite de cei din fața sa – „Toți românii, dați odată pe canalul 31”. Poate pentru faptul că era traducătorul oficial de limbă ger­mană de la conferință sau poate pentru rapiditatea cu care a rezolvat situa­ția, românii au început să îl aplaude, iar unii s-au ridicat în picioare, por­nind o reacție în lanț, participanții celorlalte delegații crezînd că s-a petrecut un eveniment important pe care nu l-au prins la timp. Doar curajosul lingvist rămăsese înțepenit lîngă scenă: „Dar, bine, cumetre, că mă iei în păsăreasca dumitale. Nu puteai să zici de la început?” explodează mai roșu decît cra­vata traducătorului și îi oferă o lecție de limbă română autentică din regiu­nea „dosului blocului”, dar așa, mai pe șoptite, ca să nu cumva să mai fie și alți „nemți get-beget” prin apropiere.

Noi sîntem români – pe Rîm

Șapte coline, vreo patru milioane de suflete, ruine, istorie de aproape trei milenii, toate aceste ingrediente ameste­cate cu puțin ulei de măsline și un strop de vin alcătuiesc Roma. Nu trebuie să consulți o hartă pentru a-ți da seama că fără o bicicletă sau fără un mijloc de transport în comun nu vei reuși să ajungi seara înapoi la hotel și să pornești a doua zi din nou în explorare. Pentru a evita căldura medite­raneană și pentru a nu mări debitul Tibrului cu transpirația ta, un abonament de o zi la metrou este cea mai avantajoasă alegere posibilă, plus că te poți bucura și de cîteva concerte live cît timp călătorești. Dacă ești convins că le-ai văzut pe toate, înseamnă că nu l-ai întîlnit încă pe Ionuț și acor­deonul său cu care poate interpreta orice, chiar și solo-uri de percuție, dacă îi fredonezi puțin linia melodică. Pri­mele acorduri care răzbat printre diferi­tele mirosuri și culori par a fi o introducere la o sîrbă, însă cîteva secunde mai tîrziu, realizezi că melodia a deviat natural la „Hotel California” și a­me­nință să „atace” și „Highway to Hell”, dar se oprește brusc atunci cînd se aud primele vorbe în română. „Unde-s fră­țiorii mei? Hai că vă cînt una de jale de vă scot de pe unde v-ați ascuns”, spune, foarte jovial, Ionuț, privind pă­trunzător, ca și cum ar fi fost pictat steagul României pe fața concetă­țe­nilor săi. Cînd ne-a găsit, adică zece secunde mai tîrziu, atunci cînd a început să cînte „Noi sîntem români”, s-a așezat confortabil în mijlocul vagonului, pe podea, indiferent la cei din jurul său care încercau să îi facă loc înghesuindu-se spre ferestre, conști­enți că erau într-un metrou și că acestea nu aveau să se deschidă. După două stații, Ionuț se ridică sprinten, sprijinindu-se de unul dintre noi, care i-a întins mîna pentru a îl ridica și rămîne preț de cîteva clipe înțe­penit, fără să se țină de nimic. Cu un oftat, se îndreaptă spre ieșire și ne aruncă o privire demnă de milă: „aveți grijă că pe aici se fură mult. Vine unul, vă cîn­tă, vă cere ajutorul, vă zîmbește și vă ia ceasul de la mînă”. Pe măsură ce explica, mîinile sale urmau traseul vorbelor, pînă la momentul în care a în­tins, nonșalant, ceasul de la mîna tipu­lui care îl ajutase să se ridice.

Bruxelles, ca orice alt oraș de altfel, are două „must do” obiective: pommes frites și „Manneken Pis”, statuia unui băiețel care urinează, dînd naștere unei fîntîni arteziene și cîtorva mili­oane de suveniruri ce îl înfățișează. După ce a vizitat acest loc, turistului i se va face brusc foame și își va amin­ti de celălalt „must do” – pommes fri­tes. Așa că flămîndul va căuta o „friterie” și va comanda, de obicei, doar înclinînd din cap, pentru că oricîtă fran­ceză sau flamandă ar ști, ar fi inutilă atunci cînd singurul produs disponibil este „frites” (n. red. – cartofi pai). Se ser­vesc la cornet cu o varietate de sosuri spre care trebuie doar să arăți cu de­ge­tul sau, dacă porți cu mîndrie o șapcă tricoloră, să te aștepți să fii întrebat „ce sosuri doriți, monsieur?” de către băiatul din spatele tejghelei. Cumva, Iosif a plecat cu gîndul de a urma o bursă de Studii Europene aici, la Bru­xelles. Dar, fiindcă socotelile de acasă nu se potrivesc întotdeauna cu cele din Țările de Jos, a ajuns să vîndă pommes frites pentru un salariu care îi permite să vină cu un BMW Seria 5 în fiecare zi la serviciu. Spune că meseria asta l-a ajutat mai mult decît facultatea și că aici a învățat mai multe lucruri decît în toți anii de „tocit coatele pe băncile pline de cărți”. „Nu înseamnă că nu îmi place școala, doar că aici am și timp, am și bani să îmi cumpăr cărțile pe care vreau să le citesc, cursurile pe care vreau să le urmez, pot să îmi urmăresc visul mult mai ușor. Vreau să ajung scriitor.”, povesteşte el în timp ce toarnă din belșug un tip special de sos Curry peste o porție de „frites” aburinzi.

***

„Pîn’ la Ștefan la cetate, să-mi văd neamurile toate” spuneau versurile lui Ion Paladi. Dar iată că umbra cetății lui Ștefan s-a întins, iar acum nu mai trebuie să călătorești pînă la Suceava, ci trebuie doar să ieși pe stradă, să saluți cu „Bună ziua” și să auzi cum ți se răspunde în același grai pe care nu l-ai mai auzit de cînd ai plecat de acasă.