Familia perfectă stă la orfelinat

Ușa se izbește de perete, iar „ghe­mo­tocul” roșu din zăpadă dispare după colț. Costi intră în biroul directoarei, zburînd pe lîngă fusta „doamnei educatoare”, care îl aștepta la in­tra­rea Centrului de Plasament din Tă­tărași: „Doamna! Doamna! Vine cineva”.

De după biroul mic se ivește o pe­­reche de ochelari care ascund o pri­­vire obosită: „Pînă nu de curînd Costi a fost cel mai mic copil de-al nostru. L-am crescut de la doi ani. E și ad­junc­tul meu aici, are scaun la birou și e mereu lîngă mine. Acum cred că se juca prin zăpadă, de aceea era afară. Îi place tare mult zăpada. Costi este cel mai mic din patru frați. E în clasa a doua. Mai are și două su­rori, dar sînt la școală acum”.

„Noi sîntem doi frați în casă,/ Și nu ne certăm deloc”

La un semn discret al educatoa­rei, cei nouă copii care mi-au ieșit în întîmpinare se așază pe paturi, cu pri­­virea în pămînt. Doar Costi și unul din frații lui, Daniel, mă fixea­ză cu ochii albaștri, inocenți și cu­minți ca la inspecție. „Sportul. Da, sportul ne place”, explodează un cor de voci. „Mie rugby, mie fotbal, eu țin cu Stea­ua, să iasă Dinamo pe ultimul loc, asta să dați la ziar. Eu joc bas­chet dar îmi place fotbalul mai mult. Ba mie mai mult”, și mulțimea de voci se amestecă pînă cînd devine un mur­mur.

„Trăiesc ca o familie. In­di­fe­rent cine e frate cu cine, se ajută mereu unii pe ceilalți, dar li se pare atît de normal încît nici nu își dau seama de asta”, strigă doam­na educatoare. În­cear­că să se facă auzită pes­te va­car­mul din ca­me­ră.

Numai un băiat stă tăcut, cu mîinile strînse una în cealaltă. E Mi­hai, fratele cel mai mare al lui Costi. La 16 ani, a ajuns să aibă grijă de frații săi de cînd au fost aduși „în sistem”, din cauza „familiei dezor­ga­nizate, mama fiind plecată în I­ta­li­a”, îmi spune directoarea. Bă­ia­tul aruncă priviri mustră­toa­re către frații săi mai mici, „dar pe surioarele noastre le ajută tot timpul”, șoptește cu un zîmbet mare pe fa­ță Costi. Zîmbește și Mihai, dar strînge discret din dinți, cînd Paul, cel de-al patrulea frate, povestește des­pre că­ză­turile pe beton din can­to­na­­men­te­le de la rugby, de vara trecută.

„Și sîntem tăcuți la masă/ Și cuminți în orice loc”

Discuțiile despre sport se aprind iar, dar foamea îi îndreaptă pe toți spre bucătărie. Înainte să ies afară prin holul ornat cu beteală sclipitoare, Mihai se a­pro­pie de mine cu mingea în mînă. „Nu rămîi la un fotbal?”. Frații îi sînt la masă, iar acum surorile au plecat la școală. Pentru cîteva ore pe zi își a­du­ce aminte că știe să se și joace.

Cătălin HOPULELE