Evul Mediu, la 15 minute de Palas

La marginea Iașului, Bahluiul taie-n pămînt, despărțind parcă două lumi. Pe un mal stau înghesuite case improvizate sau vile cu etaj neterminate, iar pe altul se înalță falnicele blocuri comuniste, scorojite de-atîta vreme. Legătura dintre cele două lumi o fac două poduri vechi, peticite, care sînt construite la capetele așezării de cocioabe. Aici, printre gunoaie, noroi și sărăcie, își duce existența o comunitate de romi marginalizată și ocolită de ieșeni. Dealul Cicoarei se înalță deasupra caselor dărăpănate, parcă stînd de strajă locuitorilor de la poalele lui.

De curînd, municipalitatea ie­șea­nă a construit un dig de la un ca­păt la altul al șirului de case sără­că­cioa­se, pentru a împiedica furia apelor să se abată asupra lor. În realitate, acesta seamănă mai mult cu un zid al exilului, care izolează complet comunitatea de restul orașu­lui. Cei care locuiesc aici s-au împo­tri­vit construcției un timp, dar nu au putut să o oprească definitiv, astfel încît acum sînt mai izolați ca ni­ciodată. De pe malul opus digului cenușiu se vede un mozaic de aco­pe­rișuri cîrpite.

Încerc să trec podul alunecos din cauza ploii, atentă să nu cad prin scobitura cît un om din mijlocul lui. Pe malul rîului, copiii care au trecut podul către oraș se spală îna­inte de a ieși la stradă pentru a ba­te pe la ușile oamenilor ca să ceară apă de băut. Doi băieți tuciurii mai mari, îmbrăcați modern, își curăță teni­șii Converse în apa mîloasă a Bahlu­iu­lui. Mai încolo, două fetițe de șap­te și zece ani, Lorena și Oana, cară cîte două bidoane de cinci litri cu apă. Mă apropii de cea micuță și o întreb de ce nu merge la școală, iar ea îmi răspunde sfioasă că nu o la­să părinții. S-a uitat la mine cu ochii mari și negri, apoi a coborît căp­șo­rul în pămînt de rușine, încercînd totodată să își curețe pămîntul de pe gecuța roz. Fetița mai mare, Oa­na, nu a pus nici ea vreodată pi­cio­rul într-o școală. Ca ele mai sînt cîțiva copii care locuiesc aici și căro­ra părinții le refuză dreptul la edu­cație, deși în ultima vreme tot mai mulți dintre ei sînt înscriși la școală.

Capitularea în fața sărăciei

Merg agale după cele două co­pi­le sprintene, luptîndu-mă cu no­ro­iul care mi-a înghițit papucii. Du­pă ce am trecut de dig, imaginea să­răciei este și mai acută. Casele sînt construite din scînduri, resturi de mobilă, uși vechi, cărămizi prove­ni­te din rămășițele altor clădiri, bu­căți din PAL și celofan. Cît vezi cu ochii e plin de astfel de așezări, dar sînt și multe vile cu un etaj, construite din BCA, însă rămase ne­ter­minate. De obicei, acestea aparțin romilor care au muncit în străi­nă­tate, dar pe care dorul de familie și bătaia de joc a patronilor i-au alun­gat acasă. Drumul noroios este în­țe­sat de gunoaie, iar lîngă cele do­uă tomberoane de la marginea cătu­nu­lui, trei porci scormonesc agitați printre resturi. Peisajul e același cît vezi cu ochii: în fiecare curte sînt de­pozitați saci uriași îndesați cu sticle din plastic, pe care le colec­tea­ză o mașină în schimbul unor sume de bani neînsemnate.

Intru pe o uliță mai mică și în­a­in­tez către casa în care locuiesc cele două fete. Locuința ridicată din blo­curi de BCA este neterminată, iar unele ferestre sînt acoperite cu scîn­duri, în timp ce altele au geam de termopan. Curtea este plină de sa­ci gigantici cu sticle din plastic. La in­trare mă întîmpină Mădălina, sora mijlocie a Lorenei, care are 21 de ani. Îmbrăcată cu o geacă lungă și neagră trasă peste pijamale, îmi zîmbește și mă întreabă dacă nu sînt persoana de la ajutoare socia­le. Părul nepieptănat i se așază frumos pe umeri și îi conturează fața măs­li­nie pe care sclipește cercelul cu pie­tricică din nas. Ea locuiește în casă cu alte patru familii înrudite. Peste 20 de persoane locuiesc în șase ca­me­re. Mama ei lucrează în Franța, iar tatăl ei este zilier și stă acasă numai cît doarme. „Locuim aici de cînd eram eu mică. Înainte am stat la apartament, în cartierul Mircea cel Bătrîn, dar apoi tata a intrat în puș­cărie, iar mama a vîndut locuința fiindcă nu avea bani să întrețină cei patru copii”, îmi povestește sfioa­să fata. Apoi s-au mutat aici, iar viața lor a devenit din ce în ce mai grea.

Ea a mers la școală și a terminat șapte clase. Ar vrea să se întoarcă, dar îi este rușine fiindcă colegii ei de clasă ar avea 15 ani, iar ea 21. Nu își poate găsi un loc de muncă căci trebuie să aibă minimum opt clase terminate, astfel că ziua ei se împarte între curățenia pe care o face prin casă și hrana pe care o pre­pară pentru frații și surorile ei. S-a lăsat de școală fiindcă părinții au luat-o cu ei în străinătate de frică să nu rămînă singură acasă și să apu­ce pe căi greșite.

În timp ce stau de vorbă cu fa­ta, un vecin de-al ei stă pe prispă și trage puternic dintr-o țigară, fixîndu-ne cu privirea. Oricine trece pe stradă se întreabă ce caut aici, de parcă aș fi ruptă din altă lume. O bătrînă curioasă se apropie de noi și se bagă în discuție pentru a-și spu­ne durerea: „O, păi să facă strada asta mai repede, că ne-am săturat. Uite cum arată papucii mei” și în­dreaptă arătătorul către șlapii în­glo­dați, apoi continuă „tot cîmpul ăsta a trimis semnături la primărie ca să ne facă ulițele, dar nimic, nu le pasă de noi”.

Grămezi de oameni și gunoaie

În spatele casei Mădălinei, o că­rare presărată de ambalaje duce la o casă de doar patru camere în ca­re stau alte 23 de suflete. În una dintre camere locuiește Petronela Bur­coiu împreună cu soțul ei și cei trei copii. E rudă cu toți vecinii ei și împreună își duc traiul de pe o zi pe alta. Fata de șase ani și băiatul de șapte merg la școală zilnic, în timp ce mama lor are grijă de casă și de cealaltă fetiță, în vîrstă de trei ani. „Atunci cînd plouă ca acum îi duc la școală în spate pe amîndoi, prin noroi. Nu vreau să lipsească fiindcă le place să învețe și plîng atunci cînd îi țin acasă. Măcar de-ar face drumurile astea, fiindcă am cocoașă de cît i-am cărat pe ăștia mici”, îmi spune Petronela cu amă­răciune, strîngînd pumnii din cau­za neputinței. „Trăim din sticlele de plastic, din alocația copiilor și din ajutoare sociale, iar nimănui nu îi pasă de noi”, continuă ea.

O casă mai încolo locuiește Cris­tinel Zavachi, un om trecut de 50 de ani, stabilit cu tot cu familie în cîmpul acesta de peste 13 ani. Ve­nit din comuna Trifești, județul Iași, și-a ridicat aici o casă pentru care nu are acte, ci doar „niște hîrtii ca să am cu­rent electric și să plătesc impozitul”. Stînd de vorbă în curtea casei, unul dintre vecini a închis ușa de termo­pan cu putere, motiv pentru care clanța de metal a căzut pe prag. Su­netul ascuțit provocat de izbitură l-a făcut pe bărbat să zîmbească cu gura pînă la urechi, dezvelind gă­uri în dantura nealiniată. Lip­su­rile îl descurajează și zice că s-ar duce să măture strada, dar mai mult vrea să lucreze în străinătate, unde ar cîș­tiga salariul pe o lună al unui mă­tu­rător în doar cinci zile.

Sărăcia le-a ajuns la os, dar cel mai tare îi deranjează faptul că ni­meni nu se interesează de soarta lor. Cea mai mare necesitate a lor este pie­tru­irea ulițelor, pe care de­plasarea este aproape imposibilă a­tunci cînd plouă. Nici măcar am­bu­lanțele nu pot ajunge la bolnavii de aici, fiind­că noroiul le-ar îm­pot­moli. În plus, nu este canalizare și o singură casă are apă curentă. De aici cumpără fiecare apă pentru a-și duce exis­ten­ța, dar fiindcă e scum­pă, nu e niciodată de ajuns. Sin­gu­ra fîntînă pe care o au are apa atît de sărată încît hainele rămîn albe dacă sînt spălate cu ea.

Aglomerație de oameni, de ca­se și de resturi, așa arată această față aproape necunoscută a Iașului. Iz­go­niți, abandonați, pe cei care lo­cu­iesc aici nu-i întreabă nimeni da­că au din ce trăi. Singura alinare a lor este preotul, care nu le cere ni­ciodată bani și le mai oferă alimen­te la sărbători.

În rest, viața romi­lor de aici se raportează doar la lipsuri. Gîndul că ziua de mîine nu aduce nimic nou și faptul că mulți nu vor avea ce să le pună copiilor în farfurie le macină viețile. Așa se sting toți cei de aici, tineri și bătrîni, fră­mîn­tați de grija zilei de mîine și de sărăcia acută.