Cuza și Asachi vor să mai sară Gardu’ Verde

Adrian tragea de o „Solca” luată pe datorie cu două ore mai devreme la masa din colț și scutura o țigară bună pe scrumiera aruncată pe o carte de „Drept penal”. Cosmin, Cristi și Raluca jucau rummy pe masa din mijloc, iar dedesubt erau patru borcane murdare de zacuscă și ciulama de pui proaspăt golite. Era pachetul lui George din Botoșani, tocilarul din C3, care încă nu aflase că iar i-au furat alții mîncarea. Andrei căuta „The final countdown” într-un metru cub de casete cu rock din anii ’70 – ’80, iar la bar, în „Gardu’ Verde”, ștergea cu un șervet alb paharele cele noi Cornel Amarandei. Astăzi, arareori mai vine cîte un chefliu și se miră „Cum? S-a închis Gardu’ Verde?”

O sală de lectură, o cantină, o ca­meră de cămin, un amfiteatru și o casă de cultură care adună împreu­nă restanțierii și bursierii de la toate universitățile ieșene, dar și profeso­rii. Asta era „Gardul Verde”, „cea mai populară crîșmă ieșeană din toa­te timpurile”, așa îmi descrie Ionuț, un fost student, localul unde studen­ții la Teologie beau vin pînă-l vedeau pe Necuratu’, iar cei de la Litere trăgeau de bere pînă credeau că stau la masă cu Tolstoi.

Ușile micuțului bar s-au des­chis în ’92. „Nu știam ce e aia o a­fa­cere. Aveam un magazin la țară și m-am gîndit să deschid pentru studenți un bar. Un loc numai pentru ei”, și așa a ajuns să se atașeze de cli­enții lui Cornel Amarandei, pro­tectorul locatarilor din căminele Iașului. „Gardul Verde” era am­pla­sat în casa crîșmarului, situată pe Sărărie. La o aruncătură de capac de bere de complexul Tîrgușor, locul de unde veneau și cei mai mulți dintre chiriașii domnului Cornel, care era și barman. Știe o mie de povești cu studenți, pe care încă le ține minte și le spune cu un zîmbet în colțul gurii. E un bărbat robust cu cu tîmplele ușor în­că­run­țite. De fiecare dată cînd începe să vorbească se lasă ușor pe spate și dacă nu are o țigară între degete își încrucișează mîinile pe burta mare. Are o privire ageră, iar sprîncele groa­se se ridică mereu cînd îmi des­crie fosta cîrciumă.

Dorul lui Cornel

Afară, în curte, era o terasă ma­re cu mese așezate pe o șapă de be­ton gri, mereu udat cu bere să nu cra­pe de la căldură. De partea cea­lal­tă, iarna, zăpada era bătucită de cei care voiau să se împărtășească pen­tru Postul Crăciunului cu o Busuioacă de Bohotin. Cum des­chi­deai ușa te îmbrățișa și îți sărea în nări un nor gros de fum de ma­hor­că a vremii direct din Carpați sau Monte Carlo. Nici un chiștoc nu era stins în scrumiere și „nu pen­tru că nu erau. Erau multe. Le scru­mau jos și le stingeau de ma­să”, își amintește barmanul de vremu­rile în care studenții stăteau mai mult la el acasă decît la facultate. Pe mesele cu patru picioare pe care le schimba semestrial era mai me­reu mîncare. Fiecare aducea pa­che­tul de acasă întîi la bar și doar gean­ta de rafie împreună cu oasele ră­ma­se de la puiul bunicii mai a­jun­geau în complex la strămoșii cîi­ni­lor care rătăcesc astăzi pe Stoicescu și în Puskin. În timp ce unii tră­geau de Bachus, alții studiau pentru sesiune. „Nu înțeleg cum în­vă­țau. Muzica era dată tare și ei ci­teau, scriau la o masă în timp ce lîn­gă alții țipau și jucau rummy sau cărți. Ei spuneau că le e bine așa”, și Cornel îmi pune în față o cafea tare cum făcea odinioară studen­ți­lor care veneau de la prima oră la el. De dimineață pînă în zori era me­­reu cineva acolo.

Trei ani de zile lacătul de la ușă nu s-a închis niciodată, nici de Revelion, nici de Crăciun, nici la alte sărbători și cu atît mai puțin de ziua lui. „Veneau studenți care erau mai tot timpul pe aici de la toate universitățile. Tehnică, «Cuza», Me­­­di­cină și Agronomie. Îmi urau «la mulți ani!». Doar atunci mai ser­veam și eu ceva cu ei pentru că de o­bicei nu o dădeam decît pe ca­fea, dar nici atunci nu mă îmbătam că tre­buia să stau la bar, iar dacă se în­tîm­pla, venea nevastă-mea. Ni­ci­o­da­tă nu au uitat de mine.” Îi tre­mu­ră mîinile și buzele, iar fața i se înroșește treptat toată de emoție. „Mi-e dor, cum să nu-mi fie dor de vremurile alea?”.

Spovedania de după tejghea

Tot el îi scotea din belea pe studen­ții care călcau pe bec și aveau mai puțin noroc. „Veneau la mine și se ascundeau cînd aveau proble­me. Uneori se ascundeau și cînd le ve­neau părinții. Aveam un separeu în spate unde puteau și dormi. O­da­tă unul a luat bătaie în drum ceva mai încolo și l-au tăiat ăia. Am mers cu băieții și l-am scos de-acolo și l-am adus aici la noi că îl terminau ăia. De asta veneau ei la mine”, și în­cli­nă serios din cap după care expiră puternic ca un cal fumul albăstrui înspre tavan.

„Gardu’ Verde” era atunci o a­fa­cere mai bună decît este mall-ul astăzi. „Eu mergeam pe alte principii decît ceilalți proprietari de ba­ruri. Puneam adaosuri mici ca să vînd mult la prețuri minime. Nu bă­gam un adaos mare ca să dau mai puțină marfă”. Avea în rafturi toate măr­cile de votcă, rom, coniac și vin, dar „la putere” era berea. „Eu și iarna dădeam bere aproape ca va­ra”. A mers după băutură cu ma­și­ni­le lui prin toată țara. „Am fărîmat mai multe dube cu căratul berii și al băuturii. Mergeam la Suceava, Bo­to­șani, Vaslui. La un moment dat a­du­ceam mult de la Neamț”, dar a părăsit Moldova cînd a venit „la drojdit” un băiat de undeva din Bihor. „Mi-a zis atunci. Fii atent ’nea Cornele. Mergi la Oradea la cu­tare depozit pe cutare stradă și gă­sești acolo ce-i mai ieftin. Și a­du­ceam bere de acolo la un moment dat că ieșeam mult mai ieftin cu tot cu benzină și cu toate cheltuielile”. Cînd ajungea acasă parca mașina în fața curții și le făcea din ochi bă­ie­ți­lor de la mese. „După ce mă ajutau, le puneam o navetă de bere la masă pe care o treceam la «scă­ză­mînt» și ei stăteau aici, o terminau pe aia și mai luau una pînă nu mai pu­teau ieși pe picioarele lor de aici”.

De curățenie se ocupa Ștefana. „Era ea așa nebună”, și Cornel face un semn a nebunie cu mîna dreaptă la nivelul tîmplei. „Ea ștergea me­se­le, spăla pe jos, strîngea gunoiul și pentru asta îi mai dădeam și eu ceva”, nu a fost niciodată angajată, ci doar mai venea pe la bar să se mai ia de studenți, iar ei răs­pun­deau de fiecare dată provocărilor sa­le și își băteau joc de ea. „Mai trece și astăzi pe aici pe drum”, dar nu mai intră să facă un ciubuc, ci doar să-i dea „Bună ziua!” fostului patron.

Clapton sau Guță

Pe lîngă bere cu carul, își mai a­de­menea studenții cu ceea ce nu­mește cu satisfacție „muzică bună”. „Aveam mai bine de două mii de casete. Le puneam la băieți numai Clapton, Scorpions, Europe, Freddy Mercury, Metallica și altele de-ale genului din anii ’70 și ‘80. Îi ți­neam la zi mereu cu noile apariții. U­­neori, le lăsam casetele la în­de­mînă și ei își puneau ce voiau cînd voiau”. Cînd se certau, trecea la bu­­toanele casetofonului el ca să nu se încaiere nimeni. „Niciodată nu au fost mari certuri aici la mine”, po­vestește el, dar pufnește în rîs și își aduce aminte de un scandal „cu presa”. „A scris un băiat de la ziar ca­re venea des pe aici și bea pînă îl sco­teau prietenii pe brațe afară că aici e locul unde vin la băut toți «restanțierii» de la toate facul­tă­ți­le”, atunci s-a supărat, zice el. „L-am luat și eu așa. «Păi, e frumos așa? Tu vii aici la mine și bei și jig­nești clienții?». Atunci o grămadă de studenți, cîteva sute, au strîns sem­nă­turi, au scos carnetele de no­te și au făcut un tabel în care erau trecute numele, facultatea și notele care erau numai de nouă și zece și au dus-o la ăla, care a mai făcut un articol, în care și-a cerut scuze și a scris că «Gardu’ Verde e locul unde beau bursierii»”. Mai spune că și el a fost uimit de ce note aveau cli­en­ții lui. „Nu mă așteptam! Nu știu cum învățau ei cu muzica în urechi și cu berea pe masă”, rîde scăpînd fu­mul gros parcă prin toată fața. Ști­e doar că astăzi “băiatu’ ăla, băiat bun de altfel, e în capitală la Eve­ni­men­tul Zilei”.

Vremurile bețiilor și ale nop­ți­lor albe s-au dat la fund demult, au trecut zece ani de cînd „Gardu’ Verde” nu mai este decît un gard ver­de. În poartă stă înfiptă în beton o firmă luminoasă stinsă și ruginită de pe care se poate citi doar ziua „Golden Brau”, iar cortina care a­dă­postea ușa de ploi stă desprinsă de peretele zugrăvit în praf de pia­tră. Geamurile mici arată perdele a­fu­mate, iar cîini nu mai latră la studenți, ci la simpli trecători. Mai vi­ne cîte un fost client să bea o bere și astăzi. „Cum? S-a închis? Băi, ’nea Cornele! Hai serios! Și eu unde mă duc acum să beau o bere?”. Cornel Amarandei a închis pentru că avea „probleme cu cei din cartier”. Mai multe nu spune. Parcă i-ar fi frică să spună mai multe, zice doar că a schimbat paharele și sticlele pe tra­fa­lete și bidinele, cu care își cîștigă tra­iul.

Arnold Botezătorul

În 2000 a închiriat unor „aface­riști” care au redeschis localul cu a­ce­lași nume, dar cu un alt profil. „Au crezut că le merge cu manele”, dar n-a fost așa. Ieșeau numai în pier­dere și după doi ani au închis, că nu mai mergea deloc. „Eu le-am zis, că știu ce caută studenții, dar ei nu și nu”.

Generații de studenți au trecut prin casa lui, devenise prietenul și con­fidentul lor. „Îmi aduc aminte și acum de prima zi cînd am deschis. Nu îmi venea să cred ce era la mine aici. Nu făcusem nici un anunț ni­mic și s-a umplut de dimineață. Nu mai țin minte cît timp nu am închis atunci. Oricum, mult”. Își mai a­min­tește și cei mai fideli clienți. „E­ra unul Arnold. Nu am știut niciodată cum îl cheamă, toți îl știau de Arnold. El a și botezat barul. «’Nea, Cornel – a zis el – să îi spunem Gardu’ Verde!», și așa i-a rămas de atunci și pînă astăzi. Totul era ver­de pe aici și încă și astăzi mai sînt in­fluențat de culoarea asta”, ca­na­pe­lele pe care stăm sînt de aceeași culoare, iar barul îmbrăcat în gresie are, în bătaia luminii de afară, a­ce­la­și ton.

Îmi spune că verdele ar putea re­deveni o culoare „vizitată”, în cu­rînd. Îmi face un semn și îmi dă de înțeles că domnii Cuza, Asachi, Popa, Enescu și Ionescu se pot aș­tepta la o „surpriză” în așa fel încît să vină toți iar să bea o bere de la el.

Victor ILIE