Instrumente călite cu dragoste și șmirghel

Pentru ca să poți cînta la un nai, fluier sau acor­deon, pe lîngă o ureche muzicală, mai nevoie și de cel puțin două lucruri, de timp și de răbdare. Cel puțin așa crede Gheorghe Doacă, care din copilărie nu numai că a învățat să cînte la toate aceste instrumente ci acum, la 68 de ani, le și realizează pentru oricine îi împărtășește pasiunea pentru muzica populară. Timp de 40 de ani, de cînd a plecat din satul său natal, Costești, meșterul, cu uneltele sale de strungar, a trimis sute de fluiere și naiuri modelate din bușteni groși cît brațul în toată țara.

Într-o cămăruță în care trebuie să ai grijă pe unde calci, de frică să nu crapi vreo bucată de lemn șlefuită cu mîna lui, Gheorghe Doacă își orîn­du­iește zilele de după pensionare fă­cînd naiuri și fluiere. O măsuță de lîngă pat îi servește drept atelier, iar la lumina orbitoare a unui bec agățat deasupra spațiului de lucru, îl găsesc pe bătrîn meșterind la un nou instrument. Cu o bucățică de șmirghel în­tr-o mînă și cu fluierul în cealaltă, lus­truiește cu spor la o față de om, mo­de­lată pe bucata de lemn. „Acesta este cam singurul moft pe care îl fac de 40 de ani. Capul acela de voievod, de dac, asta mi-o plăcut mie, ca instrumen­tele mele să aibă ceva mai ro­mâ­nesc. Dacă o să mai întîlniți acest mo­del, o să vă dați seama că este făcut de mine”, povestește bătrînul, fără să-și ia ochii de pe fluierul pe care îl fă­u­rește de do­uă zile

Fără acordare prin unde radio

La cei 68 de ani ai săi, nea Gică, deși este măcinat de o boală care i-a făcut bătrînețea mai grea, nu s-a lă­sat biruit și, cu ochelarii prinși pe nas, lu­crează și realizează naiuri și fluiere pentru oricine i-o cere. Pentru el es­te o sărbătoare de fiecare dată cînd „vi­ne cineva cu un instrument făcut de mine și-mi spune «Uite nea Gigă, poți să-mi mai faci unul, la fel ca ăs­ta?»”, fără însă să uite de locurile natale în care a descoperit muzica.

Copilăria și-a trăit-o în satul Cos­tești, în apropiere de Tîrgu Fru­mos, alături de o familie care, la început involuntar, i-a trezit pasiunea pentru lumea sunetelor. „Mama mea era cro­itoreasă și, cum lucra la mașină, n-a­vea cu cine să se ia, să muncească, să converseze, dar îi plăcea să cînte, era talentată cu vocea, o auzeam cîntînd de la șase ani”, spune bătrînul cu o scli­pire nostalgică în ochi. Însă, co­pil fiind, tot ce făcea era să asculte. Asta pînă cînd „tata a cumpărat un apa­rat de radio, dar atunci nu aveam curent electric în sat. Așa că trebuiau cumpărate niște baterii, se încărca greu, era un Ciocîrlia, dar era singurul de pe la noi”. Și astfel a început să asculte doar muzică populară, iar ma­ma lui îl împingea să încerce să cînte și el alături de ea, învățînd tot mai mul­te piese și ciulindu-și de mic urechi­le după sunetele mai melodioase.

„Pe urmă, cînd am mai crescut, la 14 ani, tata mi-o luat un acordeon de la Iași, mic, cu 32 de bași, producție românească. Dar aveam un defect, îl vedeți și acuma, îs stîngaci, iar un a­cordeon se folosește de obicei cu mî­na dreaptă”, îmi explică nea Gică, în­tînzînd brațul stîng după o altă bu­ca­tă de șmirghel. I-au trebuit șase luni ca să treacă peste problema sa, însă cînd degetele au început să se învețe cu jocul pe bași, tatăl său l-a dat în grija unor cîntăreți din sat ca să-l învețe mai multe. „Cinci săptămîni am stat pe ca­pul unui bătrîn, mi-o explicat frumos «ui­te SI bemol, uite asta e lativa lu’ cutare, asta e dominanta»”, după ca­re, meșteșugarul a început să vadă lu­mea prin clape și acorduri puțin stîngace. „Pe urmă, cînd am mai crescut un pic, m-o luat băieții cu acordeonul pe la baluri, cumetrii, era o frumusețe. Ei, fiind eliberați din armată, mă pă­zeau, avea grijă de mine, parcă eram de-al lor. «Balta lui Bujor», așa se chema trupa, cîntam de toate pentru petreceri, băieții chiar se mai îmbrăcau în haiduci, în costume naționale, totul era ca la carte.” Meșteșugarul își amin­teș­te cu jind de acele vremuri, pe care timp de cîțiva ani le-a lăsat închise pînă cînd a ajuns în fața altarului.

A mai interpretat la nunți și alte petreceri pînă cînd „am plecat din lo­calitate și-n ’70 m-am căsătorit. Mă lăsasem de cîntat și lucram în industrie, ca macaragiu la Metalurgică, dar de meserie eram strungar, școlit la Arad.” O vreme a stat în chirie și nici nu prea reușea să-și găsească un loc de muncă, însă necazul său nu se termina doar acolo. „Nici cu socrii nu o duceam bine, mă ocărau că n-am una-alta, însă la fabrică se înființase un ansamblu de muzică populară și așa m-am reapucat de vechea pasiu­ne”. Se oprește pentru o secundă ca să-și dreagă puțin vocea subțire, tra­să de timp. „Mi-am cumpărat un acor­deon Den Meister și m-am apucat de studiu, la o școală populară de artă. Am făcut canto popular, m-o luat So­rin care era și dirijor la corul pasto­ral, toate decurgeau ca în filme.” Așa s-a apucat din nou să bucure oamenii pe la nunți sau cumetrii, pînă cînd a fost văzut de cîțiva colegi de la Metalur­gie. „M-au chemat la ansamblu, dar după un timp au început să fie puțin invidioși pe mine că eu, cum știam să cînt din voce, puteam să fac treaba mai multor oameni. Iar, la o cu­me­trie, care pe atunci se făcea într-un apartament cu două camere, mă plăteau numai pe mine, nu era ne­vo­ie de doi-trei oameni”.

Meșterit din greșeală

Astfel nea Gică a ajuns să se îm­partă între muncă și pasiune, dar me­se­ria pe care o practică acum și-a des­coperit-o cu adevărat după ce a fost trimis la București să cumpere corzi de țambal, l-a cunoscut pe viitorul său profesor de muzică, Radu Simion. „Mă interesa un nai, tot mă chi­nu­iam cu unul din comerț și nu prea era acor­dat. Un meșter evreu de la care am luat corzile mi-a dat cartea de vizită a lui Radu și astfel am ajuns să-l întîl­nesc”, povestește bătrînul fixîndu-și oche­la­rii pe nas. Odată la două săptămîni, cu primul tren care mergea spre capi­tală, nea Gică a început să des­l­u­șeas­că tainele instrumentului de suflat, pînă cînd, la un moment dat, studiul său a luat o întorsătură apropiată de meșteșugul strungăriei. „Cum lucram eu pe macara acolo sus, mai ciripeam din cînd în cînd să mai treacă timpul. Odată însă aveam de așezat o sarcină cumva sub cabină, și am pus naiul pe scaun pentru că trebuia să mă ridic și să scot capul pe geam, să văd pînă jos. Cînd am terminat treaba, din gre­șeală, m-am așezat la loc și aud ceva crăpîndu-se. Atît o trebuit, necaz ma­re, am stricat naiul”. Nea Gică n-a stat mult cu supărarea și a început să se gîndească ce sa facă ca să-l re­pa­re, iar cu cîteva unelte de pescuit și cu de­gete de strungar a găsit o soluție. „M-am apucat să tai cîteva fire de la o undiță rusească, apoi am schimbat țe­vile de la mijloc care s-au crăpat. De-acuma i-am dat și bagheta jos, n-o fost simplu, le-am măsurat cu șu­ble­ru, mi-a luat ceva pînă m-am prins cum se face”, povestește bătrînul ară­tîndu-mi pe un instrument de lîngă el cum a reparat primul său nai.

„În final, după ce l-am reparat, mi-am zis să mai fac unu, de rezervă. Acesta mai trebuia puțin acordat așa că l-am dus la domn profesor Simi­on, la care zice «Da de unde îl ai?»”, povestește bătrînul simțindu-se și acum la fel de rușinat ca prima dată cînd fusese în fața dascălului. Dar își revine repede, cum a făcut-o și atunci, cînd a aflat că, de fapt, profesorul fusese impresionat de lucrare. „N-am putut să mă abțin și i-am zis că e fă­cut de mine, la care el s-a mirat. «Băi, tu faci așa ceva, tu ai reușit? Ascultă, de azi nu mai spera că o să ajungi mare naist, tu te-apuci de acuma și faci na­iuri» și mi-o cerut să-i mai fac cî­te­va.”

La început, nea Gică ascultase de cerința profesorului, dar, după o pe­rioadă, începuse să se simtă că das­că­lul profită de el. „Nu prea mi-a conve­nit, dar mi-a plăcut de el și cînd a de­misionat pentru că cei de la școală n-au vrut să-l lase să plece cu un tur­neu prin Canada, am plecat și eu. Nu pu­team să învăț cu alt profesor”.

Ajunsese să-l respecte atît de tare pe vechiul său mentor încît acesta îi îm­părtășise un secret important, pe ca­re avea să-l modeleze în arta sa. „Radu Simion era ginerele lui Fănică Luca, un profesor și cîntăreț mare pe timpul ăla. Într-o zi, îmi dă cotele socrului său, să-i fac un nai la fel de bun, cote du­pă care mă ghidez și astăzi”, îmi zice bătrînul ridicîndu-se cu greu din pat ca apoi să întindă mîna spre una dintre „arhivele” sale personale. A păs­trat aproape de el mereu o colecție întreagă de poze atinse de negura vre­murilor, schițe și planuri. Dintre ele scoate o foaie îngălbenită și puțin ră­vă­șită pe care o desface ușor. „Cînd faci un nai sau un fluier se respectă niște cote, dacă astupi două găuri, să iasă La, trei pentru RE, nu se face doar la întîmplare cum se făcea oda­tă cu cornu de furcă înroșit în foc. Aici am dimensiunile țevilor, găurilor și, în timp, m-am abătut puțin de la ele, formîndu-mi propriile cote.”

Însă ca să faci un nai, trebuie să știi și cum să aplici aceste numere, începînd cu „dopul de plută. Se li­peș­te jos și se pune ceară pînă ajunge la fund iar la fluiere contează găurile.” Pentru nea Gică, tehnica este foarte importantă, fără de care consideră că nu poți realiza nimic. „Dacă sînt prea mari, prea mici, prea îndepărtate nu iese bine. E migăleală mare, nu dai trei găuri cu un burghiu și termini toată treaba.”

Meseria de-acasă

Din familia sa, doar fiul mai ma­re a prins cîte ceva din meșteșugul ta­tă­lui, și îl mai ajută din cînd în cînd să făurească instrumentele. Nea Gică știe însă că nu-i tocmai de trăit din as­ta. „E o muncă în care îți trebuie răbdare și timp. Da băietul meu e și el om la casa lui, trebuie să trăiască din ceva. După Revoluție ne-am des­chis un atelier de tîmplărie aici în cur­te și-l mai ajutam cu una, două, dar după ce m-am îmbolnăvit l-am lăsat să se descurce”. Doar fiul cel mic nu a căpătat aceeași pasiune ca a fra­te­lui și tatălui său, însă nea Gică nu-l învinuiește. „El a devenit bucătar, lu­crează la local aici în Iași, dar și el face cum făceam și eu la vîrsta lui, ceea ce știam”, zice meșterul șle­fu­ind din nou la unul din fluiere, des­pre care îmi spune că este unul puțin mai special. „Cavalul acesta îl fac pentru un doctor de aici din Iași, ca­re m-o ajutat în cel mai incredibil mod posibil. Prin 2009 am avut probleme mari de sănătate și m-am internat la spital”, unde a peste un pacient care îl cunoștea pe nea Gică și auzise de talentul său.

„Băiatul ăsta zice deodată «doam­nă doctor, știați că avem un artist pe aicea?», iar femeia mai glumea și ea «care artist, care artist, tușește vreunu?». M-o descoperit pînă la urmă după ce m-a văzut în ziar și apoi n-a vrut să mai primească bani de la mi­ne, mă ocără dacă îi întindeam pal­ma cu bani”. Bătrînul ajunsese astfel să-și folosească talentul pentru a putea plăti din dările sale. „Plăcerea mea o fost să-i fac cadou un instrument iar ea se bucură tare mult, îmi zice «domnule, eu nu vreau nimic altceva, ce mi-ai oferit dumneata n-am primit niciodată»”.

Nea Gică nu regretă însă nici un moment petrecut alături de naiele și fluiere care el consideră că i-au schim­bat viața. „E un trai frumos, care îmi place, și uite că după atîta timp me­se­ria care mi-a condus viața a ajuns să mi-o și salveze”.

Paul ANDRICI