Din gura tîrgului, la gura sobei

Pe străzile și pe la tarabele din Darabani te întîlneşti cu expresii ca „îți schimbi ghihaiele (obiceiurile) ca Heimschakel caii” sau „ai făcut gheșeft (afaceri) azi” și multe alte combinații de cuvinte din limba română și idiș, pe care nu le mai auzi altundeva decît în acest colț de țară îndepărtat. Cu toate că ultimul evreu din Darabani a murit în 1984, acum 34 de ani, încă auzi vorbindu-se de caii lui Heimschakel, de cîntarul lui Aizic, de achizițiile lui Moise și de tunsorile moderne ale lui Isaac. În cel mai nordic oraș al României, comunitatea evreiască încă se mai păstrează vie în amintirea colectivă a localnicilor.

Caii lui Heimschakel

De la cimitirul unde sînt în­mor­mîntați ultimii doi evrei, Moise și Ai­zic, pornește un drum drept peste deal, trece pe la sinagogă și cotește spre tarabele înghesuite și larma de behăieli, mugete și nechezături ce dau viață tîrgului din obor. Într-un loc se vînd brînzeturi, într-altul pă­sări și tot soiul de animale. Acum 60 de ani, în acel loc ți-ar fi atras a­ten­ți­a­ un bărbat între două vîrste, cu pă­lăria în mînă, care răcnea cu un pu­ternic accent – „vino, mei, de ia ca­lul! Cal ieftin, mei, cum nu mai gă­seș­te tu la altul!”. El era Hei­m­sch­a­kel, cel mai iscusit geambaș de la Prut pînă la Dorohoi. Dugheana sa de pe ulița din spatele pieței părea o prelungire a grajdului uriaș de lîn­gă ea, care era golit după fiecare zi de tîrg. Dacă, totuși, se întîmpla să îl prin­dă tîrgul fără marfă, Hei­ms­cha­kel apela la o altă strategie – se a­șe­za la drumul mare și cumpăra un cal. Bineînțeles, nu cu bani ci, pentru că așa erau vremurile, cu două-trei sti­cle de rachiu. „Azi am mai găsit un «șeim» (n.red. nătărău)”, era vor­ba lui de duh pentru bieții vîn­ză­to­ri. Apoi, mergea liniștit și îl vindea cu mai mult, iar din banii cîștigați cum­păra încă un cal sau doi. Într-o zi a cum­părat și a vîndut nu mai puțin de opt cai, dar niciunul provenit din grajdul său și așa s-a născut și vor­ba „îți schimbi ghihaiele ca Hei­msch­a­kel caii” sau „ai făcut gheșeft ca Hei­m­­schakel cu caii”, adică „ai fă­cut bani din nimic”.

Tot în obor se găsea și Aizic, cu pă­lăria sa cu boruri largi. Toată lu­mea îl știa de „cîntaragiul tîrgului” și tot ce se vindea se cîntărea pe ma­șinăria complexă, din lemn și me­tal, cu greutăți, care se chema „cînta­rul lui Aizic”. Orice neînțelegere cu pri­vire la „cinstea” comercianților se re­zolva pe acest cîntar, sub privirea a­tentă a evreului. Dacă marfa era pu­țină, Aizic avea obiceiul să-și ta­chi­neze clienții – „Moș Bejenaru, ai a­ici ridichi de 1.000 lei!”. „Poate de 50-100”, răspundea, blajin, țăranul. „Dar ți-am zis ceva de rău? O să ai și atunci o să-i dai și lui Aizic de cît ai matale acuma!”, adăuga acesta. Bi­neînțeles, orice cîntărire avea un a­nu­mit tarif și orice tarif lăsa loc și de un mic bacșiș, un rest pe care ță­ra­nul nu îl mai revendica. Acest rest, da­că era de hîrtie, urma să aibă un tra­seu foarte bine delimitat pînă în bu­zu­na­­rul lui Aizic, deoarece, ca orice co­mer­ciant care se respectă, avea un ri­tual: trecea bacșișul printr-o baligă de cal ca semn de mulțumire și e­rau destule baligi în obor, așa că avea de unde alege. „Avea el o vrajă a lui cu baliga asta”, își amintește, zîmbind, moș Gheorghe.

Deși comerțul și negoțul ocupau cea mai mare parte din viața e­vre­i­lor, aceștia își găseau timp să se o­cu­pe și de creșterea copiilor. Bătrînii din oraș își amintesc și astăzi că ce­le mai frumoase jucării și cele mai bu­ne haine le aveau copiii acestora, care învățau la școala sinagogii în idiș și, uneori, organizau piese de teatru. Se pregăteau costume, re­cu­zită de cea mai bună calitate, sce­nă, lumini, iar public era destul, pentru că toată acțiunea se desfășura la mar­ginea pieței, pentru doar 15 ba­ni intrarea. Unii copii plăteau, intrau și „împrumutau” jucării măcar cît pre­țul biletului. Totuși, evreii nu se su­părau. Doar Moise, care îi observa, clătina, trist, din cap.

Misterele Darabanilor

Peste drum de obor, dar tot în cen­tru, se întindeau dughenele. Sim­ple, mici și înghesuite, aceste clă­di­ri din chirpici adăposteau a­de­vă­ra­te comori și secrete care-i făceau pe copii să se viseze pirați și aventurieri plecați să exploreze beciurile de că­­rămidă roșie de dedesubt, unde e­vre­ii își depozitau toate bunurile. U­nele beciuri s-au legat de-a lungul tim­pului între ele, formînd a­de­vă­ra­te labirinturi subterane, dintre ca­re cel mai mult au intrigat imaginația co­piilor tunelurile secrete. Unul a­jun­gea de sub dughene pînă la cine­­matograf, altul, mai lung, traversa stra­­da principală, pînă în obor.

Într-una dintre cele mai să­ră­că­cioase dughene, sub firma „A­CHI­ZI­ȚII”, trăia Moise Tălmaciu. Se o­cu­pa, așa cum sugerează și firma, cu a­chiziționarea și valorificarea „flea­cu­rilor”: sticle, piei de animale, hai­ne, vechituri și tot ce putea căpăta un preț bun în capul negustorului. Fiind un om masiv, își petrecea zi­le­le în fața dughenei, pe o bancă spe­cială, și îmbia clienții. „Bade Gheor­ghe, am o foaie (n. red. fustă) pre­sa­tă din Izdrail pentru țața matale; da­că ai bani, vino și-o ie, că ți-o păs­trez!”, ispitea el cu glas mieros tre­că­torii. Badea Gheorghe, de rușine, nici nu i-a spus nevestei, pentru că știa că n-are bani, dar peste două zi­le o vede cu fusta presată. „Ți-a dat Moișă pe mai puțin?”, întrebă ne­în­crezător țăranul. „Ei, mi-a dat! Am lu­at-o de la Ileana, că tu numai cu e­vreul tău știi să faci gheșeft!”.

Moise avea o „menajeră”, Ma­ri­ța, care îi mai făcea curățenie prin pră­vălie. „Mariță, să vii mîine să îmi faci curat!”, o chemă el într-o zi. „Vin! Mîine îs la matale”, i-a răs­puns ea, dar n-a venit a doua zi. Moise, îm­bufnat, a așteptat toată ziua, pî­nă l-a văzut pe Vasile, bărbatul Ma­ri­ței, și atunci n-a mai rezistat și i-a zis – „Va­sile, să-i zici lui Marița că nu-i om di cuvînt!”. Deși purta doar 12 iz­me­ne pe an, comandate din timp de la croitorii din sat, tinerii de atunci cad de comun acord că învîrtea bani mari și era considerat „mafiotul” din Darabani. „Moișă mai făcea și de-­alea mai pe după gard și îl mai lua mi­liția la întrebări, așa a și murit. Cum­părase niște piei furate fără să fa­că acte, că așa făcea el. Și, într-o noap­te, a intrat miliția peste el și i-a strigat să scoată pieile, dar el era bă­trîn și cu inima. A horcăit de trei ori și a murit. La înmormîntare la el a mers cine a vrut, că pînă atunci nu­mai evrei aveau voie să meargă, dar el era ultimul și au venit cîți au pu­tut. Nici femeile nu puteau veni, nici ale lor”, povestește Dumitru Ha­ha, colecționar de obiecte istorice e­vre­ieşti.

Viața din fața dughenelor era pli­nă de întîmplări și doar acolo pu­teai da peste licitații la care prețul nu creștea, ci scădea. Miriam și Ana, două prietene, sporovăiau, una pe ban­că, iar cealaltă înăuntru, cînd au văzut o femeie cu o găină la braț – „Ța­ță Leană, vino-ncoace! Cu cît dai găina aceea?”. „10 lei”, veni răs­pun­sul mîndru al româncei care știa ce mar­fă bună are. „Îți dau opt și să-i sa­ră ochii din cap ăluia care dă mai mult!”, sări ca arsă Miriam. „E prea puțin, nu dau, mă iei de șeim?”, îi re­plică indignată Leana. Ana, din du­gheană, ar fi dat 9 lei, dar s-a te­mut de vorba lui Miriam, așa că a a­dă­u­gat cu jumătate de gură – „Eu îți dau șapte lei, țață Leană!”. „Ei, atunci o dau la Miriam, că dă mai mult!”, în­cheie românca, fericită de afacere.

„Am mai tuns, m-am învățat!”

Dar țăranii nu călătoreau pînă la Darabani doar pentru afaceri, ci și pen­tru plăceri. Pe lîngă cîrciumile, jo­curile și piesele de teatru din o­bor, se găsea și o frizerie. Tot în rînd cu du­gheana lui Moise, doar că mai la vale, se afla frizeria unde lucra I­saac. La intrare, pragul înalt te obliga să te apleci și semi-întunericul de di­nă­un­tru impunea o atmosferă plăcută, li­niștită, o pauză de la hărmălaia de a­fară. Isaac Barbiru, înalt și uscățiv, e­ra un om tăcut, care își vedea de me­seria lui și care întotdeauna știa ce es­te mai bine pentru clientul său. Pe a­tunci un copil de cinci ani, Ruben in­trase în frizerie și se juca pe băn­ci­le cu sertare albe pentru bagaje aș­tep­tînd tunsoarea. Omul dinaintea sa, pe la vreo 30 de ani, se certa cu Isaac. „Acum două luni m-ai tuns rău, rău de tot și am zis că nu mă mai tund la tine, dar acuma ai zis că ai mai tuns de acum două luni, că știi mai bi­ne!”, își amintește Ruben discuția în­tre cei doi. „Mei, dar ți-am zis min­ciun­i? Am mai tuns, m-am învățat! Am tuns bine, am tuns prost, nu­mai tu, mei, spui că-i rău”, se apără I­saac. În timp ce omul plecă bombănind, co­pilul, venit cu sora sa mai mare, ce­rea să fie tuns „mai scurt, dar cu ciuf”. Și exact așa l-a tuns Isaac – a­proape chel, cu bretonel. De atunci a mai tuns, mai bine, mai rău, dar ni­meni nu i-a mai zis nimic.

Isaac a fost, alături de Moise și de Aizic, unul dintre ultimii trei e­vrei din Darabani. Doar că el nu a mu­rit acolo, ci a plecat, la fel ca ma­re parte a comunității iudaice, în Is­rael. Copiii acestei ultime generații de evrei dărăbăneni au ajuns am­ba­sadori, ingineri, oameni de vază a­tît în Israel, cît și în alte țări, după cum își amintesc foștii lor colegi de joa­că. Totuși, în cimitirul în care sînt în­gro­pați unul lîngă altul Moise și Ai­zic, se găsește mormîntul unuia dintre ul­timii rabini, proaspăt vopsit cu roz și îngrijit, cu o ușă de tablă, încît să a­tragă atenția oricărui vizitator. Lîn­gă intrare se află o placă pe care scri­e: „băieții și fetele din Darabani ca­re locuiesc în Israel au renovat mor­mîn­­tul rabinului”.