Călătoria lui Puck în Cîmpiile Elizee

Patru găini scurmă zăpada cu totul albă, dezvelind o jumătate de lună moale, cleioasă și neagră. Peste gard e cimitirul. Luna de pămînt reavăn se deschide ca un miez, afînată și dulce. Hrănitoare. Da­că te uiți la soare preț de-o secundă, pînă îți așezi privirea înapoi în țărînă, trei dintre găini dispar. Le cauți urmele negre pe care trebuie să le fi lăsat. Nu le găsești. Zăpada e la fel de albă. Și netedă, ca o crustă. Privești din balconul etajului doi al spitalului din Pașcani. Secția de îngrijiri paliative. „Trăim între două lumi. Nu poți să aduci ce-i acolo, aici și nici nu poți să te duci și tu dincolo”, rostește Ada. E psiho­log. „De ce nu?”, mă întreb. Nu știu cum e să trăiești expus la moarte. Nu știu ce cutremure necunoscute pot despica obișnuința de-a privi suprafețe. Fiindcă aparențele par, de-acum, cele mai rezistente realități. Numai interiorul se schimbă. Acolo apar golurile, acolo inundă lava, acolo se decantează o altă arhitectură de om. De acolo izbuncnesc hohotele de rîs și bucuria care la prima vedere îți par ireale. Ca un flaneur, adulmec metamorfozele pe care le declanșează apropierea de moarte în oamenii care nu fug de ea.

Intri pe secția din dreapta a etajul al doilea, ca-ntr-o cutie muzicală. Pe co­ridor se așterne Chopin. Deo­cam­da­tă, balconul e-nchis. Călugării budiști obișnuiau să mediteze în preajma mor­mintelor. În saloane, paturile se des­chid colorate, cu perne și pături moi. Sînt coconi în care zîmbetul se cristaliz­ea­ză mai întîi în ochi și apoi, iradiind în­treaga față și limpezind-o, se în­cor­de­ază într-un arc de cerc încarnat în­tr-o mînă deschisă, îndreptată spre ti­ne. Mîinile. Încă n-aveam de unde să știu că voi fi purtată de mînă mai adesea decît în toată copilăria mea, dar fără să trec nici o stradă. Doamna Em. te absoarbe din priviri. E aproape de geam și un „da” adînc, în care pare a fi mes­tecat extazul cu limanul, cutremură sa­lonul. Te îmbrățișează. Devii tu însuți afazic, la fel ca ea. Fiindcă în scurt timp înțelegi că aici, cuvintele, precum apa­rențele, sînt numai coji rezistente, dar de prisos. Altfel comunici. Orgoliul meu cuvîntător avea să se topească.

Tăcerea

Peste cîteva seri, din fața unui sa­lon de la etajul al șaselea, unde se întinde a­ce­eași secție a îngrijirilor paliatice ca­re-nce­pe la al doilea, aveam să aud o respirație pre­cipitată, de parcă un aler­gător de cur­să lungă și-ar fi încheiat maratonul. „În momentul acesta, ne salută. E forma ei de-a comunica”, avea să-mi ex­pli­ce medicul Dan Diculen­cu. Ca de obicei, avea să-mi vorbească șop­tit, în picioare, de foarte aproape, ca și cum mi-ar fi împărtășit un secret, des­pre condiția medicală a bătrînei. Tot ca de obicei, eu aveam să pricep doar preajma cuvintelor – că viața se poa­te contorsiona în chipuri-de-ne­în­chi­pu­it; că oamenii trebuie salvați de ei înșiși; că oamenii pot fi salvați o vreme de ei înșiși. Îmi mormăi mirarea că oa­me­nii pot găsi atîtea feluri de-a comunica. E suficient să te-apropii și un cod sim­plu, monosilabic, precum „da”, sau „ma”, sau o simplă respirație devine cromofor, limpezindu-ți firesc tot ce ai nevoie să înțelegi despre celălalt. „Dar nu asta este de mirare”, îmi întrerupe medicul monologul interior care mă cu­prinde prostatic. „Uimitor este că știm asta! Uimitor este colectivul, ca­re dansează în același ritm, în care to­tul se transmite. E ca la un vals, în care, ca să te sincronizezi, nici nu mai este nevoie să numeri pașii! Totul se întîmplă de la sine! Aici nu există in­formații secrete. Fiecare îm­păr­tă­șește tot ceea ce află despre pacienți!”.

„Ada”, îi spun, „nu pot să le vor­besc. Am senzația că fiecare cuvînt e ca o izbitură pe care le-aș aplica-o.” Ada stă ghemuită în fotoliul cabinetului ei, inundat de cărți și de flori. Sprîn­cenele îi pictează arcadele, iar ochii verzi i se fac aproape fosfo­res­cenți de la soare. „Fiindcă sîntem atenți nu­mai la ce ne iese pe gură. Închipuie-ți că vin dintr-o formare în care după fa­cultate, opt ani de specializare și doi de master, mă băteam cu pumnul în piept că știința și psihologia vor schim­ba lumea și-o să cîștig premiul Nobel pentru descoperirea nemuririi. Și-am ajuns aici și-am văzut că toată biblio­teca mea e o non-valoare! După mul­te nopți nedormite, o grămadă de cărți citite și-o mulțime de căutări dispera­te printre colegi, am constatat că drumul acela de Superman, pe care porni­sem, nu este ceea ce au nevoie oamenii ăș­tia de la mine.” Uitasem că oamenii nu sînt făcuți din cuvinte. Dacă nu gîn­desc, nu exist? Sigur că exist, dar… „Dar nu îngroapă nimeni sufletul! Așa cum a existat de atîta timp, o să continue să existe! E singura entitate care rămîne vie!”, îmi răspunde Ada, fără s-o fi în­trebat încă prin viu grai. „Este foar­te important să se rețină că nimeni nu-și va aminti vreodată ce spunem!”

Mama ei, medic pe secția de în­gri­jiri paliative, murise aici, abrupt, după un diagnostic primit pe patru ia­nuarie. Se făcuse februarie, era seara și Ada s-a întîlnit pe stradă cu un co­leg din liceu. „Cum o să trăiesc fără ea?”, l-a întrebat. El a îmbrățișat-o. Au ră­mas așa, în gerul de-afară, încremeniți. „Mi s-a părut c-au fost vreo 20 de minute cînd ne-am dat seama că dacă nu ne dezlipim, o să trebuiască să toarne apa caldă peste noi, ca-n desene animate. Probabil că n-au fost mai mult de cinci, judecînd după frig. Nu-mi amintesc nimic din ce mi-a zis! Îmi amintesc doar că era acolo! Energia pe care mi-a transmis-o! Poziția în care stăteam, gerul de-afară, cum arăta noaptea ace­ea! Dar nimic din ce mi-a răspuns!”. Important este numai să fii. E misterul simplei prezențe.

Visele

Doamna E. îmi arată încheietu­ri­le mîinilor. I le masez. I-au amorțit pu­țin degetele și are diabet. Nu se poate miș­ca, iar patul îi e ca o sită de cernut gîn­duri. Au trecut mulți ani de-atunci, de cînd nepotul ei a fost înghițit de mare și șocul i-a adus în viață insulina. Cît timp trupul i-a stat în casă, pentru pri­veghi, sub masa pe care era așezat s-a pripășit o broscuță. „Nimeni n-a pu­tut-o scoate de acolo, pînă cînd n-a pornit înmormîntarea”. Se ferește să găsească o explicație, dar e sigură că înseamnă ceva. Cînd a pornit alaiul spre țintirim, scîndurile pe care se sprijinea învelișul de lemn ce-odihnea tînărul, s-au rupt. „Cît s-au mai chi­nuit oamenii să poarte sicriul, Doam­ne, parcă era făcut!” Parcă era făcut fiind­că și vîntul se pornise de nicăieri să bată cu putere, împiedicînd oamenii să înainteze și smulgînd tablele de pe acoperișuri. Femeia respiră adînc și-și face curaj: „Eu cred că n-a vrut să moa­ră! N-a vrut să plece!”

L-a visat de nenumărate ori. Așa cum și doamna doctor Angela Nunu și-a visat tatăl. Îmi spune că totul este iubire. Că uneori, „sînt cumva, ge­loa­să pe pacienții mei și-mi doresc ca și ei să mă iubească, la rîndul lor!” Pe birou se află o steluță cu fotografia fe­tiței sale, în care, dacă o agiți, se por­neș­te o ninsoare de Crăciun. „Mă gîn­desc de multe ori că noi, în ortodoxism, am păstrat prea mult doar partea cu Dumnezeul neîndurător, care pe­dep­seș­te. Dar Dumnezeu e iubire și nici­de­cum un călău! Cînd ești bolnav, e așa e important să ți se spună: «nu dez­nă­dăjdui! Hai! Mai departe! Dumnezeu te iubește! Nu-ți închipui că te-a ui­tat!»”. Tac. Știu că speranțele își prind rădăcinile în ceruri. „Cînd a murit ta­ta,” îmi povestește, „am simțit că pur și simplu a plecat. Plecase într-o că­lă­to­rie. L-am visat după aceea. Eram atît de fericită. «Vedeți, v-am spus eu că doar a plecat și n-a dispărut!», le spu­neam celorlalți. Și-mi era ciudă că lor nu li se arată, să vadă c-am avut drepta­te!”.

În sertarul doamnei E. e o ordine perfectă. Cremele, napolitanele, pînă și scobitorile au un loc bine determinat, mereu același. „Cînd am venit, vi­sam grădini superbe cu flori! Erau tran­dafiri de toate culorile, plini de rouă și iarba era atît de moale! Doamne, ce frumos era în lumea ’ceea”. Dar de la o vreme, somnul ei a început s-o poar­te, ca o călăuză spre lumea arhetipală de care simte că se apropie. „Mă văd mergînd pe un drum. E îngust și, așa, la înălțime. O rîpă adîncă se cască ime­diat, pe lîngă el. Și nu e decît un zid de clădire veche, mîncată, de care să mă sprijin, ca să nu amețesc. Din zid cad cărămizi și nu mă pot ține. Niște oa­meni, așa ca un convoi, merg pe lîngă mine, purtînd pepeni în brațe.” Se ve­de cum era odinioară. „Toată lumea spu­nea că iese aur de sub mîinile me­le. Și-acum…” A început să se întrebe dacă se va mai întoarce vreodată a­ca­să. Aseară, femeia de lîngă fereastră și-a strigat cu o putere neînchipuită toa­te rudele, trecute și netrecute, încă. „Așa începe!”, îmi șoptește doamna E. ho­tă­rît, de parcă ar vrea să se ferească de deslușirea acestei taine.

Bucuria

S-a întunecat și parcă s-a făcut li­niște. Oamenii îmbrăcați în ceara lu­mi­nii artificiale ard mocnit, pe di­nă­un­tru. Un hohot de rîs și un vîrtej is­cat de-un singur trup, electrizat deodată, întrerup remanența cuvintelor Cori­nei. Tocmai îmi spusese că singura pa­vă­ză e să nu te așezi la marginea patului, să nu afli povestea. Dacă ai aflat-o, ai început să te topești. „Eu nu am co­pii deocamdată. Colegele mele asistente, care sînt mame, abia pot uneori să respire. Le este atît de milă, că tre­mură înainte să schimbe o branulă”. Se oprește și ochii ei mari se închid un moment. Își mușcă ușor buzele și se încruntă. Nu știe încă dacă să-mi spu­nă. „Se întîmplă ceva aici și nu sînt singura care-a observat asta.” Aștept. „Par să existe episoade. Nu știu cum să spun. Trec perioade lungi în care toată lu­mea e bine. Și deodată, un om trece dincolo și după el, pornesc o mulțime. Deo­dată. Parcă s-ar sincroniza”. Zîmbeș­te. „Noi ne-amuzăm că doamna cu coa­sa profită de ocazie!” Zîmbetul ei e co­tro­pit de rîsul din salonul de-alături. Acolo, bătrîna B. și-a smuls branula de la gît. Nicoleta o îmbrățișează aci­dulat ca o pelerină umană, protectoa­re și energizantă. O spală, din cap pînă în picioare. Sîngele vișiniu se despică în ramuri fluide, înflorind apa din cadă, în timp ce trupul firav și netămător se reazămă ca un penson în paharul unui pictor.

„Mama, am chef să facem niște copii fericiți!”, i-a zis Alexandru, în­tr-o iarnă, Nicoletei. „Înainte să fiu asis­tentă aici, lucram în comerț. Și nu mă suportam! Simțeam că dacă mai stau o secundă în serviciul acela, o să mă dezintegrez, efectiv!” Ajunge la spital înainte de vreme și pleacă, uneori, chiar cu ore bune, după program. Ca să o plimbe pe doamna Alexandri­na. „Tu nu mă mai iubești, Nicole?”, a în­trebat-o într-o zi. „Azi nu m-ai pu­pat!” Alexandrina i-a compus o poe­zie. Foia de agendă păstrează aproa­pe arheologic, ca o mărturie despre iu­bi­re, gîndurile bătrînei. I-a dăruit-o așa, fă­ră a transcrie, lăsînd la iveală toate formulările ce-au izbucnit din emoții, ca să-și găsească stabilitatea în cuvînt. Ni­coleta obișnuia să-i citească poezii de Coșbuc. La etajul al doilea, o altă bă­trî­nă, obișnuiește să plîngă cînd aude strofele din „Noi vrem pămînt!”. Ni­co­­le­ta e fericită. „Mă simt mai bine aici de­cît acasă! Aici, totul, totul contea­ză!” Într-o zi a intrat în rezerva unui băr­bat, fără să poarte masca pe față și fă­ră mă­nuși care să-i ascundă liniile des­ti­nu­lui însemnate în palme. „Doam­ne, nu-mi vine să cred”, i-a spus omul și fața lui s-a luminat. „Știu că măștile ne protejează, dar sînt bariere”, îmi ex­plică. „Oamenii ajung să se simtă stig­ma­ti­zați, de parcă ar fi niște leproși. Eu nu mă gîndesc niciodată c-o să mă îm­bolnăvesc. Prefer să fiu alături de ei!”

Nicoleta i-a dat fiului său panta­lo­nii vișinii, din uniforma de asistentă de paliație. Au căutat o haină roșie, au împrumutat o căciulă de Moș Cră­ciun și o barbă din vată. Așa au pornit amîn­doi, în iarna aceea, spre casa vecini­lor, unde un șirag de copii au rămas în­măr­muriți văzînd ființa care scotea dul­ciurile din sac. „Nu cred că există o bucurie mai mare decît aceea de-a dă­rui”, îmi spune.

Întrebările

În fiecare luni dimineață, preotul își coboară binecuvîntarea peste oa­me­nii îmbrăcați în vișiniu ori în alb, de la etajul doi al spitalului. „Noi ne sim­țim bine, fiindcă e ca și cum cineva ar avea grijă de noi!”, îmi spune doamna Carmen, asistenta-șefă a secției. Îmi ține mîna strîns într-a ei și m-aș­tept s-amețesc din pricina căldurii pe care o deschide sufletește spre mine. În loc de asta, mă simt de parc-aș pu­tea călători pe nisipuri mișcătoare. „Une­ori, totuși, cînd vezi copii care su­fe­ră, te întrebi, oare există Dumnezeu? Și dacă există, de ce permite așa ceva?” Vocea ei curge ca un must proaspăt. „Atît de multe lucruri nu le știam, la început! Nici nu credeam că-s posibile!” Într-o zi ningea cu fulgi mari. „Priviți cît de frumos e!”, i-a spus doamna Carmen bărbatului care își închisese ochii. Ea stă foarte aproape de spital. De asta merge cu pas poto­lit pînă acasă, ca să apuce să simtă ra­ze­le soarelui, vîntul sau ploaia cum o co­nec­tează la lume. „E frumos pentru cel ce este!”, i-a răspuns bărbatul fără să-și deschidă ochii. O bîntuie întrebarea „cît mai am, doamna asisten­tă?”, care se crispează invariabil pe buzele tuturor. „Mă gîndesc cu ce-am greșit în viața asta, să trebuiască să poves­tesc eu oamenilor că n-or să se facă bi­ne!” Le vorbește despre planul lui Dum­ne­zeu. „Credeți în asta?”, o întreb. „N-am încotro”, îmi răspunde.

Domnul Silviu glumește cu bă­trî­nul B., de parcă i-ar fi copil. Acesta face ce face și tot își scoate branula de la picior, privind senin la stropii ro­șii care se preling pe podea. Aflu că știe să spună Tatăl Nostru și o parte din Crez. „La început nu-mi luam concediu luni întregi. Acum am ajuns să-mi drămuiesc ca pe-un medicament rar zi­lele libere, să fiu sigur că pot să ră­mîn aici, viu și alert”, îmi spune energic bărbatul, căutînd fotografia unui fost pacient în telefon. „N-o mai am. Am șters-o, să n-o găsească soția, să nu se sperie”. Respiră adînc și-mi pare încă proaspăt. „Mă întreb uneori și sper din tot sufletul ca atunci cînd o fi, Dum­nezeu să țină cont c-am fost aici, c-am văzut toate cîte le-am văzut și c-am încercat, după puteri, să fac bine ceea ce fac”, îmi spune cu-o voce vibrantă și sobră.

Oamenilor li se poate retrage drep­tul la viață. Dar dreptul la moarte, ci­ne ar putea să-l retragă pe acesta? „Cu to­ții se tem că dacă dai vestea cea proas­tă unui om, liberul său arbitru l-ar pu­tea face să-și pună capăt zilelor”, îmi explică doctorul Dan Diculencu în timp ce se repede pe terasă să ab­soar­bă într-o fracțiune de secundă imaginea lunii. „E considerat a fi ceva abomi­na­bil, fiindcă omori speranța. Dar ca­re speranță?! Dacă cineva știe să do­ze­ze adevărul, atunci o nouă speranță se poate naște – speranța de-a remedia o relație, speranța de-a construi o relație mai bună cu Dumnezeu”. Îmi pare că are ceva cuantic în el. Nu apu­că să mi se decanteze în gînd vorbele lui, că dispare. Ca o pasăre care în loc să zboare din creangă în creangă, apare pur și simplu, cînd pe o ra­mu­ră, cînd pe alta. Asta e întrebarea ca­re-și amplifică ecoul pe coridoare: cum să-ți dai seama cum anume vrea un om să treacă dincolo: știind, ne­știind, știind cînd, ce anume și cît? Adevărul e o opțiune, iar nu o obligație. Mă gră­besc să cobor la etajul doi. Acolo, doam­na M. așteaptă cuminte și ferici­tă, într-un pat. Nu-și amintește decît mo­mentele frumoase. „Viața are și bune, și rele”, îmi spune, „dar cele re­le sînt și ele bune, fiindcă treci peste ele”. Are ochi vii și degete prelungi. Doctorul îi ia mîna ca-ntr-un joc de co­pii, din acela în care palmele intră în ritmul unui cîntec, iar ea visează să ajungă acasă. „Cînd plec?” Casa ei bătrînească stă cu ferestre peticite și ziduri gata să dezerteze din strîn­soa­rea timpului durabil. „Dar acasă ești sănătos. Numai la spital ești bolnav”, îmi ticluiește și-mi zîmbește șiret.

Coșmarurile

Stătea întins pe targă și o foaie de hîrtie îi acoperea fața. Chipul i se șter­sese și învățase să se ascundă de lu­me, îngrijit de soția lui și de copii. „Lu­mea era șocată și bineînțeles că-și exprima șocul prin viu grai. Omul acela, pe tot drumul cu ambulanța, trecînd pe la Urgențe, a tot auzit «Doamne fe­reș­te!» M-a strîns în spate închipuindu-mi du­rerea lui”, îmi poveștește doamna Car­men, electrizată de emoție. Oamenii de-aici au învățat să privească dincolo de trupuri și dincolo de imagini, de par­că s-ar fi conectat ombilical cu însăși sursa umanității, o esență care nu ține seama de formă. Nici nu visează urît.

„Odată s-a întîmplat un miracol mic”, o aud și văd cum i se aprind ochii. O femeie dezlega rebus și juca sudoku pînă cînd adormea. Într-o zi, „intrase în comă. M-am gîndit imediat că poate e din pricina hipoglicemiei. Am cumpărat o glucoză și i-am făcut-o. Uneori e bine să știi cînd să renun­ți. Dar i-am făcut-o și s-a trezit. A fumat o țigară și-apoi, toată noaptea, a dez­le­gat în continuare rebus. Abia apoi s-a stins”. Mă gîndesc că femeia a fost fericită. „A fost bucuria mea”, îmi răspunde, „eu am fost cea fericită!”

E gata să alunece într-o cutie-a Pandorei care n-a mai fost deschisă demult. Un alt chip i se conturează în fața ochilor. Un domn care din pricina unei tulburări neuronale, nu-și pu­tea găsi locul întins în pat. „Eu îi spu­neam, stai liniștit, dar el, nu putea, săracul. Avea mereu impulsul să plece și nu ști­am, nu știam ce să-i fac.” Se oprește o secundă – „de foarte multe ori o să mă auziți spunînd «nu știu» sau «nu știam»”. E semn de înțelepciune, îmi zic, să simți cu toată ființa că nu exis­tă tipare și că nu știi.

A doua viață

„Cînd plec în concediu, nici mă­car nu spun unde lucrez. Ar fi prea multe explicații de dat, fiindcă oamenii nu înțeleg”, îmi spune doamna Car­men. Viața acestor oameni e dublă. Fie că-ți spun tăios, că ce e serviciu, rămîne ser­viciu, fie că murmură ca undele unui lac atins de-o libelulă, cu toții re­cu­nosc că ce se întîmplă aici, rămîne aici. Are o­chii rotunzi și mari, ca de copil. Cînd o privești, fa­ța îi pare desprinsă din chi­pu­rile rafaelite de îngeri – pli­nă și-ar­mo­nioasă, mereu însemnată de zîm­bet. „De fapt, vreau să mă rup, cînd a­jung acasă. Fiindcă timpul pe care-l pe­trecem împreună, cu soțul și fiul meu, este atît de rar, atît de prețios!” La fel face și doamna Irina, care-a învățat că nici soțul, nici copilul ei n-au de ce să-i împărtășească bucuria tris­tă care-o inundă aici. Se gîndește adesea că ori­cînd, orice se poate întîmpla. De asta trebuie prețuit totul. Doamna Car­men tace un moment, cît să tragă aer în piept și croșetează următoarele vor­be. „Numai cînd rămîn singură, cu gîn­du­rile mele, mă mai gîndesc la oamenii de-aici, la pacienți. Mă gîndesc că poate s-ar bucura pentru mine să știe c-am ajuns într-un loc, la mare sau la munte, poate.”

Într-o iarnă, o femeie s-a stins în­tr-un salon. Nu avea buletin, iar fiul ei părea să se-ascundă după fiecare de­get care i-ar fi putut umbri responsabilitatea. „Atunci m-au sunat acasă și eu nu înțelegeam foarte bine despre ce este vorba! Atît de rău, dar atît de rău mi-a părut c-am vorbit în casă! Mai bine m-aș fi dus pe balcon, afară, să vorbesc! Nu vreau s-aduc acasă ce se întîmplă aici. Acasă sînt în primul rînd, mamă”. Ștefănel, fiul ei, are o privire atît de albastră și de senină, în­cît numai obișnuința te face să crezi că-i un copil ca toți copiii. Îl privesc într-o fotografie de Paște, în care ține în brațe un iepuraș. Îmi pare că văd o fericire densă și condensată pe chipul lui. „Într-o zi, a venit la spital și cînd m-a văzut, a țîșnit deodată și s-a as­cuns sub birou!”, îmi poveștește „Dom’ Doc­tor”, cum l-au botezat, firesc, pacie­n­ții. „Atît de normal mi-a părut gestul ăsta!” Îmi amintesc cum coboară el însuși scările, de parc-ar fi un izvor de munte ce se repede să sară peste pie­trele din albie și cum pleacă de la spital cu rucsacul în spate, de parc-ar fi în excursie. „Într-o carte de-a lui Kurt Vonnegut, personajul principal spu­nea că a cîștigat premiul Nobel fiindcă și-a păstrat curiozitatea unui copil de 12 ani, de-a privi după fiecare colț de stradă”, îl aud în timp ce mă grăbesc să cobor și eu, în urmă, ultimele trep­te. „Aici te întorci ca dintr-o altă lume! Te duci într-un magazin, de pildă, și rămîi uluit de cîte lucruri se înșiră în fața ta! Totul începe să te minuneze, să te capteze cînd pleci și te întorci aici!” Asfințitul din seara asta e al­bas­tru. „Foarte rar”, îmi spune și dispare, ca de obicei, lăsîndu-mă să mă gîndesc că o pisică fără zîmbet se poa­te întîlni pretutindeni, dar un zîmbet fără pisică, mai rar.

Învățămintele

Doi bărbați stau într-o rezervă, aple­cați asupra unei fîșii, c-un foarfece în mînă. Vor să decupeze ceva. „Grozav mi-a plăcut”, izbucnește doamna doc­tor Angela Nunu. „Colaborează, lu­cre­ază împreună, împărtășesc! Odată am văzut pe o pacientă care avea o tumoră cum își mîngîia abdomenul! Doamne, de obicei nu ne place tru­pul nostru, dar ea și-l iubea, așa bolnav cum era! Am învățat asta de la ea!”, iar cuvintele i se rostogolesc precum stropii unei ploi de vară. Altă dată, ochii și sufletul i s-au oprit asupra unui bărbat care după ce a mîncat, a făcut o reverență adîncă în fața Domnului. Pînă-n pămînt. Pe chipul doamnei Car­men, tresare începutul unei priviri pier­dute. „Cînd stai aici, oamenii încep să-ți pară ca niște pui de găină. Atît de fragili! Doi domni, unul în căruț cu rotile, iar celălalt, cu un cancer stă­teau mereu împreună. Unul îl ducea pe altul la fumat. Era așa, transfigurant, să vezi că viața și comunicarea își croiesc drum prin orice ființă, pînă în ultimul moment”. Doamna Carmen nu-și do­rește ca fiul ei să obțină premii,pe la olimpiade, ci numai să fie întreg, să se cunoască pe el însuși. Asta aveam să aud și de pe buzele Nicoletei, și de pe cele ale Irinei: că tot ce contează este că „sîntem” și mai puțin de ce sau cum sîntem.

„Nu-i așa că vă e frică de singu­ră­tate?”, îmi ascut întrebarea asupra domnului doctor. Îmi vorbise despre viața plenară pe care i-o aduce șansa de-a se afla pe secția aceasta, de-a sim­ți mereu că nimic nu e prea mult din ceea ce face și de-a vedea oameni fe­ri­ciți cu extrem de puțin, capabili să sa­vureze soarele sau un cuvînt, asemeni copiilor, o vată de zahăr fără sfîrșit. Un „da” șuierat și șoptit ondulează prin aer. „Visez la momentul în care o să mă aflu într-un loc al meu, care știu că-i al meu fiindcă eu l-am construit și-al meu o să fie în veci, unde pînă și gîndurile or să fie ale mele”. În gînd îmi apar ochii Adei. „Cu toții sîntem conectați între noi! Da! Sigur! Cu Dum­nezeu, ca și cu mizeria umană! Toți sîntem oglinzile celorlalți! Știu asta de cînd mă aflu aici! Dacă ai ales să ai valori și principii, asta nu te fa­ce mai bun decît bătrînul acela care se stinge după o viață în care a furat, ori a băut. Ești mai bun poate conform normei, dar nu ești o ființă mai bună! Aici poți vedea că oamenii, în sine, sînt perfecți.”

Sfîrșitul

„Vor să fugă!”, îmi spune doamna Carmen. „Dacă îi vezi că-și fac ba­ga­jele, e semn că-n 72 de ore… Nu vor să fie găsiți aici. Și le faci tratament sedativ și tot nu adorm. Panica sau altceva le trezește toate celulele”. Femeile, ele, par mai împăcate. Bărbații, ca niște co­pii, mi se povestește, continuă lupta cu furie și încăpățînare. „Cînd vorbești cu cei de dincolo, ăsta e semnul!”, îmi spu­ne doamna E. privind spre patul gol de la geam. „Niciodată nu ești pregătit. Și un măr merită să fie mîncat înainte. Totul e mai important decît trecerea. Numai că n-ai ce face”, o aud pe doam­na Irina, de după biroul camerei de gar­dă. „Poți face un studiu perfect”, îmi șuieră „Dom’ Doctor”. „Dacă pri­vești la microscop și studiezi, de exem­plu componenta proteică a unei ce­lu­le, dacă stai și stai și stai și studiezi, pînă la urmă te trezești că te holbezi direct în ochii bunului Dumnezeu. Eu știu să-i recunosc lucrarea. Știu unde să caut și cum să găsesc lucrurile perfec­te. Și-atunci, de ce să-mi fie teamă? O aștept!”. La etajul șase, Dorel, un bărbat tînăr de 39 de ani și chip de copil se scufundă în pat ținîndu-și lo­god­nica de mînă. A venit cu el, din Spania, să se căsătorească, înainte.

Oana OLARIU