Clubul pensionarilor fără vîrstă

Povești fără timbru, Subiectele săptămînii Niciun comentariu la Clubul pensionarilor fără vîrstă 310
Clubul pensionarilor fără vîrstă

În anul 2017, Iaşul era al cincilea judeţ din ţară ca număr de pensionari. Dintr-un total de 170.000, jumătate dintre aceștia erau locuitori ai mediului urban. Astăzi, fie că au și alte activități în cursul săptămînii sau ies în oraș numai să cumpere lucrurile de care au nevoie, pensionarii din Iași au sindrofiile lor, la care se adună în fiecare weekend, să-și petreacă timpul liber împreună. Sindrofiile sînt organizate în mai toate cartierele mari ale urbei, iar pînă de curînd cele mai celebre erau cele din Tătărași. Cînd și-au dat seama că au nevoie de încă un loc în care să petreacă, pe lîngă celelalte patru oferite de Primărie, de această dată în Păcurari, pensionarii au căutat un spațiu care li s-ar potrivi. Așa l-au găsit pe Traian Dobre, fost deputat, care-avea o sală largă, spațioasă, în spatele spălătoriei de mașini „La Barieră”. După ce-au încercat să se tocmească, s-au bucurat să afle că fostul deputat vrea să le pună spațiul la dispoziție fără să ceară nimic în schimb, în fiecare duminică, de la unu la șapte. Și-așa a început distracția.

Pupitrul lui Dumitru Marcu nu-­i deloc greu de găsit, așa cum m-aș fi așteptat. În dreapta sălii, două me­se înalte sînt unite, iar pe ele stau prop­tite aparatura trebuincioasă și-­un laptop, pe care e lipită o hîrtie ma­­re, pe care stă imprimat: „DJ MARCU” și, alături, numărul lui de telefon. Cursorul se mișcă agitat prin folderul denumit, cu majuscule, „CLUB” și tot mai tra­ge cîte-o melodie pe care o aruncă în Winamp. „Am și disco, nu le pun numai populară — le pun tot ce le pla­ce, melodii remixate, să le a­min­tească și lor de tinerețe”, zice DJ Mar­cu uitîndu-se aproape pă­rin­teș­te la bătrîneii de pe ring, peste ra­mele aurii ale ochelarilor. Poartă o băs­cuță pusă atent pe creștet și e îm­brăcat „mai sport”, cu o cămașă bleu și o jachețică albastru-închis. A ter­mi­­nat Liceul de Poștă și Te­le­co­mu­ni­cații din Bacău și încă de pe a­tun­ci, zice, cocheta cu muzica. Făcea play­list-uri din recomandările găsite în „Scîn­teia Tinereții” și nu era reuniune la care să lipsească. Azi îl în­lo­cu­iește pe DJ Voicu aici, pentru că toc­mai azi, cînd e zi de club, s-a ni­me­rit să fie nevoit să meargă la spi­tal, să facă niște consultații.

De loc, Dumitru Marcu e din Be­l­cești. Are acolo casă, grădină și, tot acolo, pînă să iasă la pensie, a lu­crat la poștă. Cu fosta soție are trei co­pii și, recent, una dintre fete chiar i s-a măritat cu un român în Ger­ma­nia, unde s-au și stabilit. La nunta ei a mers cu doamna Alexandrina, so­ția lui, pe care a cunoscut-o la Clu­bul Pensionarilor, pe vremea cînd încă se ținea în Tătărași. „Sora ei e mama Mo­nicăi Bârlădeanu, actrița, dac-o ști­ți”, îmi zice domnu’ Marcu plin de mîndrie. După ce s-au cunoscut la activitățile clubului, unde el venea uneori să pună muzică, „am vorbit pe Internet și, de această dată, Face­book-ul a fost benefic pentru a­mîn­doi”, spune bucuros.

Dacă o întrebi pe doamna A­lex­andrina, ea o să-ți spună că se știu de cînd erau copii, de prin Belcești. De­și ea n-a ieșit la pensie încă și e e­­conomist la Consiliul Județean Iaşi, a­cum face naveta în fiecare zi, „că așa scri­e, drăguță, și la Cartea Sfîntă — să lași familia, casa și să te duci du­pă bărbat”. Doamna Alexandrina are 63 de ani, dar ai putea să-i dai a­proape jumătate din vîrstă, dacă ai ve­­dea-o pe stradă. După ce a venit la pet­recere, și-a scos pălăriuța nea­gră de pe cap, a răscolit în poșetă de unde și-a scos o perie rotativă și-un fixativ. Cînd s-a întors de la baie, cu părul fru­mos tapat, mi-a făcut din ochi și-a zis — „c-așa se întîmplă, peria și fi­xativul întotdeauna fac minuni!”. Are ochi frumoși care scînteiază con­tinuu, ca pe chipul unei adolescen­te și nici n-are timp să-și termine pro­poziția, că în mijlocul unei bătute ca­re răsună în sală, DJ Marcu fuge de la pupitru, se uită ștrengărește la ea și-o întreabă — „da’ ce faci? Îi spui fe­tei cît de mult mă iubești?”. În doam­na Alexandrina inima pare să se fi topit de tot, se uită la el în­dră­gos­tită pînă peste cap, îl prinde de mar­ginile fularului căzute pe du­pă gît, îl trage aproape de ea și-l săr­u­tă cu foc. Se uită la el duios cum fuge î­na­poi la laptop și-mi spune — „ei, o­dată cu vîrsta, frumusețea se duce, toa­te se duc… rămîn doar respectul, încrederea și dragostea”.


Domnul Marcu și doamna Alexandrina

După ce s-au cunoscut mai bi­ne pe Facebook, DJ Marcu și doamna A­lexandrina s-au și căsătorit — în 2016, odată cu alte șapte cupluri din Clubul Pensionarilor. Atunci au a­juns și la televizor, „că au venit toa­te televiziunile, Pro TV-ul, Antena 1” și toată țara a aflat de „Pen­sio­na­rii care s-au cunoscut pe Facebook și au ajuns să se căsătorească”, așa cum i-au prezentat la știri. Își iu­beș­te mult soțul și, aruncînd o privire prin sală, îmi zice „că aici, la pensio­nari, e mare competiție” și că „mul­te puseseră ochii pe el. Mai dansa cu una, cu alta și mă întrebau unele «nu ți-e frică, Alexandrină?» și eu le spu­neam tuturor «de ce să-mi fie? Eu am încredere în bărbatul meu, nu în alte femei»”. Astăzi, amîndoi lo­cu­iesc în Belcești și sînt nelipsiți de la club duminică de duminică şi chiar şi atunci cînd trebuie el să pună mu­zică prin alte cartiere ale Iașului. To­ți­ se cunosc între ei, vorbesc și se-anunță de orice activitate pe Fa­ce­book, în grupurile pe care le-au fă­cut. „E mare lucru că există întîlni­ri­le astea. Eu știu persoane care, în tim­pul săptămînii, nu ies nici pînă la pîine. Aici distracția începe de la ora 1, dar sînt unii care stau pe lîngă ușă de la 12:30 și-așteaptă să se des­chi­dă”.

De la bal, la spital

În sală, muzica răsună din bo­xe, în timp ce DJ Marcu rotește camera mică de pe trepied, încercînd să fil­meze tot și să-ncarce pe Facebook. Me­lodiile se schimbă alert, iar du­pă ce mulțimea dansează pe „Un tran­dafir crește la firida mea”, dis­trac­ția continuă pe ritmurile disco și a­ră­bești ale anilor ’80. Afară, în fața clu­bului, un domn cu păr grizonat și-o cravată neagră cu pinguini își tre­ce mîna peste frunte, se uită în zare și spu­ne cu o voce scăzută, mai mult ca pentru sine — „Așa, ne mai dis­trăm, că biata doamna aceea, care și-a fă­cut de cap aici duminica trecută, a­cum e la subsol. Chiar aici s-a în­tîm­plat, în față, pe trecerea de pietoni, cînd a dat o mașină peste ea”. Pen­tru doamna Aurica colegii din club au a­prins lumînări pe măsuțe și-n aer a­cum plutește un miros de parafină în­­ecăcios. Hora se oprește din ju­cat, iar din boxe se aude o piesă in­stru­men­tală funebră. Pensionarii fac li­niște, unii își îndreaptă mîinile că­tre inimi, iar DJ-ul spune — „să ținem a­cum un moment de reculegere pen­tru colega Aurica. Dumnezeu s-o ier­te!”.

Pe ringul de dans, unde hora con­tinuă brusc, doamna Mar­ga­re­ta Buruiană face furori. E scundă, slă­buță și nu scapă neluată la dans nici măcar o melodie. Are unghiile roz, a­­sortate cu bluza și cerceii, care-i cad frumos după urechi, de sub părul gri­zonat, tapat cu grijă. Are 80 de ani „fără un an jumate”, așa cum îi pla­ce să spună chicotind ca o fetiță mi­că și habar nu ai de unde a strîns toa­te rezervele de energie pe care le­ scoa­te la iveală. „Nepotul meu, dom­nișoară, are 35 de ani, ce să mai? E ma­re-mare de tot!”, spune și bate din palme mișcîndu-și umerii în rit­mul sîrbei care se-aude. A lucrat la Po­liclinică, ca asistentă me­dicală și spune că a fost destul cît a mun­cit în viață. De 24 de ani, de cînd a ieșit la pensie, nu are multă ac­ti­vi­tate, iar de cînd i-a murit soțul a în­vățat să trăiască singurică și a că­u­tat tot soiul de lucruri să o mai în­ve­se­lească.
„De trei ani, de cînd vin la club, n-am lipsit nicio sîmbătă sau du­mi­nică”, zice repede, articulînd mă­runt fiecare cuvînt. De ziua în­dră­gostiților, pe 14 februarie, chiar da­că-i singurică, și-a cumpărat un bi­let la restaurantul Cotnari, să pe­trea­că acolo. „65 de lei de om a cos­tat — mergem mai mulți; ne bu­cu­răm și noi de vîrsta asta”, spune și se ridică de pe canapea.


Doamna Margareta Buruiană (stînga) și prietena ei

În partea cealaltă a sălii, doamna Lenuţa e îmbrăcată cu un pulover ro­şu închis, cu decolteu în V, care la­să la vedere un lănțișor auriu, de ca­re stă agățat o cruciuliță de aur în­crus­tată cu pietricele strălucitoare. Ne-am prins cu toții în horă și pen­tru că-i clar că picioarele ni se în­cur­că în încercarea de-a ține pasul, doa­m­­na Lenuța se oferă repede să ne în­vețe cum e treaba asta cu doi pași îna­inte și doi înapoi. Nu ne scapă din ochi pînă nu vede că ne-am prins și dacă cumva una dintre noi în­toar­ce capul ca să se orienteze după niș­te picioare care nu sînt ale ei, ne a­tra­ge repede atenția — „ei, lasă, nu te ui­ta la altele, uită-te la mine!”.

Timp de aproape 40 de ani, doa­­m­­na Lenuța a lucrat la Fabrica de Mătase „Victoria” din Iași, 20 dintre ei ocupîndu-se de bucătărie și de ser­­virea muncitorilor. I-a plăcut mult locul acela pentru că mereu i-a fost drag să stea între oameni și pen­tru că acolo a putut să fie mereu așa, „de viață”, după cum chiar ea spu­ne rîzînd. Odată, cînd a murit un moș din fabrică, i-au lucrat sicriul la a­te­lierul de lemn de acolo. Cînd au ve­nit să-l ia, să meargă să scoată mor­tul de la morgă, doamna Le­nu­ța s-a ascuns în el și a ieșit, la semna­­lul unui coleg complice, chiar în drep­­tul porții, omorîndu-l aproa­pe de spaimă pe portar.


Doamna Lenuța

Acum trei ani l-a întîlnit pe Fă­ni­că. O prietenă le-a făcut cunoștință și pentru că au văzut că se înțeleg, s-au căsătorit în 2016, alături de celelalte șap­te cupluri de la club. Fănică a­re doi copii și chiar dacă doamna Le­nu­ța n-­are niciunul, s-a atașat de ai lui. Fă­nică e fix așa cum trebuie, e calm și-o ascultă, că de altfel „ar pă­zi ușa” imediat. Duminica asta, doa­m­­­na Le­nuța l-a îmbrăcat într-o că­ma­­șă gal­ben neon, peste care poar­tă o blu­ză gri cu negru. Lenuța și Fă­nică sînt primii care sar de pe sca­u­ne cînd în­ce­pe să cînte muzica și nu se lasă u­nul pe altul din brațe pînă nu o­bo­sesc. Cînd vine cineva s-o ia de lîn­gă el, nenea Fănică re­ac­țio­nea­ză pe da­tă, rîzînd — „să mi-o aduci î­napoi, să n-o furi!”.

Italienii fără crîșmă

Mauro Chierici este italian, iar de cinci ani s-a mutat în România, în­tr-o căsuță de la periferia Iașului. Cre­de că în Italia ar fi fost mai greu de­cît este aici pentru un bătrîn să tră­iea­s­că așa cum își dorește Mauro să o facă, așa că după ce și-a încheiat so­cotelile cu țara-mamă, a venit pen­tru cîteva luni ca să vadă dacă s-ar pu­tea acomoda. Şi n-a mai plecat. La început i-a fost greu să înțeleagă lim­ba asta nouă și deși n-a fost dificil să-și facă prieteni, recunoaște că nu s-a împăcat din prima cu re­gio­na­lis­me­­le de pe aici. Prima dată cînd unul din­­tre prietenii săi l-a invitat la crîș­mă, a fost de-a dreptul încurcat și-a cerut explicații înainte să i se a­lă­tu­re.

De cînd s-a mutat, Mauro a în­ce­put să frecventeze și cluburile de re­creere pentru bătrîni din Iași, așa că dacă sîmbăta merge la dans în Tă­tă­rași, duminica cu certitudine o să-l găsești în Păcurari. În urmă cu trei luni, la clubul din Tătărași a cu­nos­cut-o pe Păcuța Rîmbu, o doamnă blon­dă, cu un păr lung care-i cade în valuri pe spate. Ea are 60 de ani și de­și mulți sînt sceptici în legătură cu relația lor, ea știe că se potrivesc și că n-are de ce să-și facă griji. Doamna Rîm­bu are doi copii, o fată și-un bă­iat și aproape toată viața a lucrat la In­spectoratul pentru Situații de Ur­gență Iași, pe un post de contabilă la divizia de Pompieri. Pentru că no­ro­cul i-a surîs, printr-o lege, a fost în­ca­drată și-a avut chiar și șansa să mear­gă la antrenamente și la tra­geri. Acum c-a ieșit la pensie, doamna Pă­cuța își petrece timpul cît mai bine cu putință și este nelipsită de la zi­le­le de joc și voie bună ale pensiona­ri­lor.

Mauro a reușit s-o cucerească cu mișcările lui, cu care a mo­lipsit-o suficient încît să o facă să-i pla­că să danseze chiar și acasă, nu doar la petrecerile de la club. A­cum cei doi ocupă chiar canapeau de lîngă intrare, cea din apropierea doam­nei Alexandrina, care stă mai mult sin­gură, pentru că domnul Marcu se joacă la butoane. Cînd din boxe ră­su­nă începutul unui vals vienez, Ma­u­ro sare în picioare, îi prinde mîna Pă­cuței și-o trage după el pe rin­gul de dans. Ea poartă o rochie că­ră­mi­zie, lungă, pînă aproape de pă­mînt, o coroniță asortată pe cap și la gît un colier cu modelul unei flori. Ma­uro e îmbrăcat într-o cămașă de aceeași culoare, peste care poartă un pulover negru, subțire. „Un, doi, trei, hop! Un, doi, trei, hop!”, îi spu­ne Mauro Păcuței, în timp ce o în­­vîr­te, rotindu-se pe călcîie. Ea rîde și-i răspunde blînd — „lasă, nu mă mai învăța atîta!”. Buclele blonde i se agită pe spate, lăsînd la vedere um­bre ale unor șuvițe roz și verzui. Cei doi își lasă mîinele să se despartă, ca mai apoi să şi le prindă ca într-un clește. Amîndoi zîmbesc și se la­să duși de muzică mai aproape de mij­locul sălii, unde sînt și alte cu­pluri care se chinuie să țină pasul cu ei. Dansul în pereche n-a durat însă prea mult, pentru că la scurt timp după ce am părăsit clubul, am primit de la Mauro mesajul următor:

***

Pasul e al unei hore, care a­de­me­nește mai toate cuplurile și mai toți pensionarii singuri pe ring. Toți se miș­că, aducîndu-și aminte de sche­mele din tinerețe, pe care parcă vor să demonstreze că nu le-au uitat. „As­ta-i pentru doamna An­ge­li­i­i­i­ca!”, răsună vocea veselă a lui DJ Mar­cu din microfon și melodia „Cio­bă­na­șul” începe. „De la cineeeee? De la un necunoscuuut!”.

de Andreea Anton și Aryna Creangă

Autor:

Opinia Studențească

Revistă săptămînală de actualitate, reportaj și atitudine studențească, editată de studenți ai Departamentului de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top