Țara dintre garduri

După lanțurile de jandarmi vuietul protestatarilor se deșiră cu fiecare pas cu care înaintezi. După mașinile parcate oblic în dreptul gardurilor, nici măcar nu poți să vezi miile de oameni care-au înconjurat piața blocată de cei din județele învecinate, aduși joi la Iași să susțină Partidul Social Democrat. Pîlcuri de bărbați îmbrăcați în costume populare stau drepți, ținîndu-se de bundițe, mijindu-și ochii înecați de soare către scenă. Nu vorbește nimeni; răsună din boxele mari, așezate strategic la colțurile pieței, doar un soi de melodie veselă, auzită înainte numai în reclamele rețelelor de telefonie mobilă. Aerul, oriunde te-ai întoarce, e îmbîcsit de un miros de canal, amestecat cu fumul de țigară care parcă mai are puțin și formează un al doilea strat de cer.

Pe statuie, un domn cu o portavoce în mînă face semne disperate unor grupuri care, odată ce-l văd, se mișcă la unison, parcă teleghidate. În dreapta lui, o doamnă roșcată, cu un buchet de steaguri cu sigla partidului în brațe, se agită continuu, strigînd către mulțimea din apropierea ei. Jos, pe margini, statuia e înconjurată parcă de aceeași siluetă multiplicată într-o matriță: o bunică cu privire deznădăjduită, cu punga de rafie sprijinită de picioare, cu fața înroșită de atîta soare care nu se mai oprește din ars. „Hai, să mergem, te rog io să mergem acasă!”, îi spune o bătrînă unui domn mai tînăr, pe care-l înghiontește cu brațul. „Acuma crezi? Avem de stat aicea, în soarele ăsta, pîn’ diseară. Poate abia pe la șapte-om pleca!” Bătrîna își trage baticul mai pe frunte și oftează. Cîteva fetițe își fac loc printre oameni și pancarte, delimitîndu-și cărarea cu brațele. Cînd o întreb pe femeia care le-nsoțește de unde vin, spune glumind „ei, de unde? De la toaletă!”. Hohotele de rîs abia încetează, că o voce de femeie sparge cu totul muzica și începe să salute grupurile. Pe rînd, piața începe să se miște după numele județului care-a ocupat-o, iar oamenii din Neamț, Bacău și Iași încep să aplaude și să ridice moleșiți pancartele care diferă numai prin numele locului și numărul grupului.

Din pas în pas, oamenii pe care-i vezi încep să difere. Dacă doi bărbați duhnind a alcool și-au făcut puțin loc în jur și se învîrt în pași de dans, alții vorbesc despre numărul protestatarilor aduși din Bacău și se contrazic, iar cîteva femei, care par sleite de puteri, stau așezate pe un colț liber de bordură. Pe jos, peste tot sînt bucăți de pancarte, sticle goale, coji de semințe și resturi de țigări. „Am venit singuri, așa, cu autobuzul, fără să ne organizeze cineva”, îmi zice un băiat de 17 ani din Bacău. „Îmi place PSD mult, dar nu știu acum să-ți zic exact de ce”, spune și mă asigură că face 18 ani peste o lună, cînd ar vrea să se și ducă la vot, dacă or să-i vină actele la timp. „Da’ nu mai vorbi atîta cu el, vorbește cu mine!”, îmi zice un bărbat în vîrstă, care l-a auzit deja și-a încercat să-l tot acopere cu glume spuse pe-un ton mai ridicat. „Ce să știe, n-auzi că n-are nici drept de vot?”

Un bătrînel îngîndurat stă sprijinit de gardul care delimitează scena, pe care-acum a început să cînte un ansamblu din Republica Moldova. „Sînt turist. Nu vreau să vă zic io de ce am venit. Mă abțin, ce pot eu să fac?”, îmi zice, își scoate pălăria și-ncepe să-și facă aer. Cînd la refrenul „Și am venit/ Să te salut/ Fratele meu/ De peste Prut” un bărbat începe să fluture două steaguri mari cu sigla partidului, doi moși se uită la el descumpăniți. „Care frate?”, zice unul, iar celălalt începe să chicotească.

Oamenii ajung în piață prin niște culoare de garduri așezate în apropiere, în care jandarmii sînt proptiți ici colo. Unii sînt uimiți cînd protestatarii îi huiduie și le-aruncă bani, făină, ulei sau le întind găleți, grăbesc pasul, încep să plîngă și fug repezit către piață. Alții, cu steaguri ale partidului în mîini, îi înregistrează sau le arată semne obscene înapoi, hulindu-i și ei, din pasul lor alergător. Gardurile delimitează perfect prăpastia dintre cele două lumi care nu se mai opresc din huiduit.

Discursurile liderilor partidului se sfîrșesc rapid, iar cele aproape 20 de mii de oameni dispar, în valuri, în mai puțin de un sfert de oră. Piața e amorțită, plină de gunoaie. O mînă de bătrîni, susținători ai Partidului Social Democrat, rămîn dansînd în fața scenei. Cînd văd că miile de protestatari mai au puțin și se apropie de piață, se-ndreaptă fugind speriați către una dintre ieșiri, printre ropote de huiduieli. Piața e rapid ocupată de protestatari. Unii dintre ei rup furioși pancartele PSD rămase în urmă, alții se îmbrățișează, scandează sau suflă cu patos în vuvuzele. Ai zice, pentru o clipă, că timpul s-a derulat și-ai ajuns din nou la un protest din luna februarie a anului 2017; doar că de data asta, în ciuda Unirii pe care piața o poartă în nume, simți că lumea n-a fost nicicînd mai dezbinată de-atît.