Cine veghează sufletele bolnavilor incurabili

Povești fără timbru, Subiectele săptămînii Niciun comentariu la Cine veghează sufletele bolnavilor incurabili 704
Cine veghează sufletele bolnavilor incurabili

Suferința bolnavilor care pășesc în secția de îngrijiri paliative este sfîșietoare. Începînd de la durerea fizică, apăsătoare, la cea psihică ce îi ascunde în cele mai întunecate colțuri ale minții, și continuînd cu cea socială, care îi separă de restul societății sau pînă la cea spirituală, unde forța le este dată de credința care le mai încolțește în suflet. Deși trupurile vlăguite nu le mai tolerează tratamentul medicamentos, echipa medicală de la Institutul Regional de Oncologie le mîngîie durerile printr-o îngrijire care atinge suflete. Atît ale celor neputincioși din pat, cît și ale celor care le veghează ultimele clipe de la căpătîi.

De cîteva zile, în secția de în­gri­jiri paliative de la Institutul Re­gio­nal de Oncologie (IRO) s-a internat o fostă asistentă medicală a cărei sta­re de sănătate s-a deteriorat în mod constant. Medicii spun că acestea sînt ultimele sale 48 de ore de via­ță, boala fiind în stadiu terminal. Asist. univ. dr. Vladimir Poroch spune că nu toți pacienții care ajung aici se află în stadiu terminal, fiind doar o confu­zie pe care de cele mai multe ori ajung să o facă tot mai multe per­soa­ne. „Îngrijirile paliative nu în­seam­nă doar pacienții care au o sta­re ge­nerală degradată în stare coma­toa­să, care beneficiază de controlul du­re­rii și de îngrijire, ci presupune mai mult. Sînt pacienți care au nevoie de mai multe intervenții, de controlul simp­tomelor în primul rînd și de tratament care să nu vizeze doar planul fizic, ci să îl privească ca pe un în­treg. Omul res­pectiv să fie privit dincolo de un trup bolnav, ca unul care are suf­let, trăiri. Asta ne diferențiază de al­te forme ale medicinii”, poves­teş­te acesta, care este și coordonatorul Sec­ţiei de Îngrijiri Pa­liative de la IRO, care este şi vi­ce­pre­şedintele Aso­cia­ţiei Naţio­na­le de Îngrijiri Paliative (ANIP).

Deși termenul de îngrijiri pa­lia­tive este asociat cu afecțiunile on­co­logice, aici nu ajung doar bolnavii de cancer în stadiu terminal, ci și cei afectați de bolile non-oncologice, cum ar fi cele degenerative neurolo­gice, fibroze pulmonare sau HIV/ SIDA.

Cele 20 de paturi ale secției sînt mereu ocupa­te, fiind insuficiente pentru nu­mă­rul mare de pacienți care au nevoie. Astfel, exis­tă liste de așteptare, iar atunci cînd se eliberează un loc, cei înscrişi pe listă sînt chemaţi să îl ocupe, însă, de multe ori, pacientul nu mai apu­că să facă acest lucru, pentru că se stinge din viaţă. Me­di­cii spun că du­reros este că tim­pul de aşteptare nu este mai mare de cîteva zile sau de două săp­tă­mîni. „Aveam la un moment dat 70 de oa­meni pe liste, iar cînd am înce­put să sunăm, ju­mă­tate dintre ei erau decedaţi”, își amintește asist. univ. dr. Vla­dimir Poroch. Reinternările sînt şi mai pu­ţine, pentru că nu toţi ajung şi a do­ua oară să intre pe uşile IRO.

Vindecare sufletească prin grijă

Deși termenul de îngrijiri pa­lia­tive este asociat cu afecțiunile on­co­logice, aici nu ajung doar bolnavii de cancer în stadiu terminal, ci și cei afectați de bolile non-oncologice, cum ar fi cele degenerative neurolo­gice, fibroze pulmonare sau HIV/ SIDA. În general, pacienții care sînt purtători de boli terminale, care nu mai beneficiază de tratament activ de vindecare. Aici, bolnavul este abo­r­dat din mai multe puncte de ve­dere, în­ce­pînd de la tratamentul fizic pentru îndulcirea durerilor și pînă la cel emo­țional, social sau spiritual. „Exis­tă un concept modern care spune că îngrijirea paliativă ar trebui să în­ceapă cît mai precoce, odată cu af­larea diagnosticului. Spunem că es­te un bun exemplu de medicină per­sonalizată, pentru că toate inter­ven­țiile, începînd de la administrarea dozelor și pînă la abordarea psiho-emoțională, sînt adap­tate pentru fie­care pacient în parte. Toate le fa­cem punînd în ba­lan­ță, căutînd echilibrul, fiind fă­cu­te cu discernămînt pentru a nu fi nici prea multe, nici prea pu­ți­ne”, mărturisește me­di­cul coordonator.

Curajul ultimelor zile

Cei care lucrează în cadrul sec­ției au mai mereu ochi umezi, în ca­re joacă lacrimi de tristețe. Zi de zi se întîlnesc cu oameni care își tră­iesc ul­ti­mele ore, zile sau săptămîni de via­ță și de care ajung să se ata­șeze. „La doar 18 ani avea o forță extra­or­di­na­ră de a accepta ideea că va muri. El ne încuraja pe noi, în loc să fie in­vers. Îşi încuraja familia, ma­ma, care era alături de el în fiecare clipă”, îşi aminteşte asistenta şefă Liliana Crucianu, stăpînindu-și emo­țiile ca­re stau să se reverse ca dintr-un pa­har prea plin. Cazul de care aceștia își amintesc este cel al unui băiat de 18 ani, care s-a stins în lu­na de­cem­brie a acestui an, la o săp­tă­mî­nă după ce a fost externat. De la 13 ani se lupta prin spitale cu os­teo­­sar­comul (tumoră malignă a osu­lui), cu metastaze generalizate, conş­tient în fiecare moment de evo­luţia bo­lii. „Ştia foarte multe des­pre boala lui, insista să i se spună, iar noi, la început, omiteam, însă lua foile şi căuta pe Internet pentru a înţelege gravitatea afecţiunii. Din cauza fap­tului că de la 13 ani stătea mai mult prin spitale, a mers foar­te puţin la şcoală. Însă, a inte­rac­ţionat foarte mult cu studenţii de aici, voia chiar să scrie o carte despre cancer, însă nu a mai apucat. Însă, a dictat unei studente cî­te­va pagini, care au rămas şi acum scrise. Dacă le citiţi, o să plîngeţi”, re­memorează asist. univ. dr. Vla­di­mir Poroch.

O tînără de 24 de ani a vrut să se căsătorească îna­in­te de a muri. „Îmi amintesc şi a­cum că era în biserică, în cărucior cu rotile, îmbrăcată în rochie de mi­reasă. Nu ne-am putut abține să nu plîngem și să nu rămînem mult timp cu acea imagine în minte”, poves­tește asistenta șefă.

Alături de el au fost pentru pu­țin timp două prietene ale sale ca­re s-au stins înaintea lui. Una de leu­cemie, cealaltă de cancer. Iar asta este, conform celor care lucrează zi de zi cu astfel de cazuri, cea mai dureroasă parte. Atunci cînd ti­ne­rețea este roasă din temelii, os cu os, fără șanse să mai fie reîntregită vreodată. Conștientizează gravita­tea bolii și reușesc pînă la un punct să o facă, să își urmeze un curs lin și să își dorească să treacă prin cît mai multe etape ale vieții. La fel cum a fost și cazul unei tinere de 24 de ani, care a vrut să se căsătorească îna­in­te de a muri. „Îmi amintesc şi a­cum că era în biserică, în cărucior cu rotile, îmbrăcată în rochie de mi­reasă. Nu ne-am putut abține să nu plîngem și să nu rămînem mult timp cu acea imagine în minte”, poves­tește asistenta șefă.

Putere găsită în universul ros de boală

Văzute din patul bolnavi­lor, lu­c­rurile din jur capătă o altă di­men­siune și un alt înțeles în timp ce luptă pentru a cîștiga încă o zi. Marile bucurii se rezumă la a se ri­dica din pat și a putea merge sau la a deschide ochii pentru încă o zi, alături de familie. „Au alte as­pi­ra­ții. În timp ce noi ne dorim case, ma­și­ni, pentru ei e important să facă doar cîțiva pași. Îmi amintesc cum, într-o dimineață, stăteam în came­ra de gardă și am văzut-o pe o doam­nă de 40 de ani, care era diag­­nos­ti­cată cu cancer ovarian, și care se lupta să mai poată merge, ajutată de fata ei de 18 ani. Venea, cu zîmbetul pe buze și îmi zicea «Doam­na Lili, uitaţi că merg, mul­ţumesc lui Dumnezeu». Nu putem să nu ră­mî­nem impresionaţi în astfel de si­tua­ţii”, subliniază asis­tenta Liliana Crucianu.

Pentru a mai prelungi fiecare clipă, dar și pentru a mai în­dulci durerea pierderii, programul de vizită în cadrul secției este de di­mineață pînă seara la 20.00. „Co­mu­ni­ca­rea cu familia este foarte im­por­tantă, pentru că înțeleg fiecare pas în evoluție, participă la îngrijirea pa­cientului, în special la partea de re­la­ționare. Îi încurajăm să vină să îi vadă, pentru că de cele mai multe ori, sînt ultimele momente. Mo­de­lul nu este unul nou, se practică în Germania, în Italia și sub alte for­me. Acolo saloanele sînt de un singur pacient și există și o canapea pentru familie, unde pot să stea între 30 și 60 de zile. Unii chiar locuiesc non-stop cu el”.

Asist. univ. dr. Vladimir Poroch este coordonatorul  secției de îngrijiri paliative de la IRO.

Asist. univ. dr. Vladimir Poroch este coordonatorul
secției de îngrijiri paliative de la IRO.

Fericirea stă în simplitate

Pacienții de la îngrijiri paliative sînt cuminți și tăcuți, înveliți în gri­jă, atît de familie cît și de persona­lul medical. Fiind fragili fizic, dar și psi­hic, pot fi uneori afectați de grija ex­cesivă sau de puterea pe care în­cearcă cei dragi să le-o insufle. Aici, intervine rolul psihologului care reu­șește să îi echilibreze din punct de vedere psihic și emoțional. „Unii apar­ținători nu înțeleg că lucrurile nu merg tocmai bine. Pun presiu­ne pe pacient, îi spun că nu se mobi­li­zează, că poate mai mult, iar acest tip de comunicare nu este benefică nici pentru pacient, care ajunge să nu mai vrea să vorbească și nici pentru cei care nu înțeleg că îngrijirile pa­li­ative nu amînă boala şi nici nu o vindecă, ci doar ajută ca accep­ta­rea ideii de moar­te să devină un lu­cru natural. Minuni nu se pot fa­ce”, explică Ro­xana Postolică, psiho­log în cad­rul IRO Iași. Unii dintre ei nu ajung să recurgă la ajutorul psihologului, existînd situații în care cei care au fost luptători pe durata întregii vie­ți și au luat toate obstacolele în­tîl­nite ca și cum ar fi o etapă normală, își găsesc propriile resurse de adap­tare la situații. Unii într-o așa ma­nie­ră, încît cei care le mîn­gî­ie rănile, ajung să învețe din expe­riența lor atît cît au nevoie pentru a-și cons­trui propria viață. „Faptul că în fie­care zi am contact cu pa­ci­enți care au o experiență și care rea­lizează cît de importantă este viața, ca­re au di­verse regrete, mă deter­mină să reconsider viața și să o văd altfel. Să vezi că fericirea poate cons­ta în lucruri simple, că nu trebuie să fii în­crîncenat pentru luc­ru­ri trecă­toa­re, să acorzi mai multă im­portanță spiritului, sufletului, relațiilor cu al­te persoane, împă­că­rii cu sine și cu ceilalți”, aceasta es­te, în viziunea me­dicului Vladimir Po­roch, o desă­vîr­și­re a propriei fiin­țe.

O desăvîrșire pe care o găsesc toți cei care petrec fiecare zi lîngă bolnavii incurabili, care au o tărie de caracter și o structură sufle­teas­că care le permi­te să-și păstreze lac­ri­mile în ochi atunci cînd își amin­tesc de ei.

Autor:

Mădălina OLARIU

Secretar general de redacție Opinia studențească, student în anul I master la Departamentul de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la UAIC.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top