Căutătorii de aur fac naveta la Istanbul

Ochi de turiști nu au. Nu acum cînd s-au lăsat de serviciu pentru că nu mai rentează, ori au fost dați afară de la locul de muncă. Românii care pleacă zilnic din țară pentru a aduce cîte un boț de aur ascuns în sîn pe la vămi apar tot mai des pe străzile Istanbulului. De la cîteva sute de bișnițari, cîți erau anul trecut, anul acesta s-a ajuns la mii. Iar pentru că firmele de turism nu au nimic de pierdut, au suplimentat numărul de autocare care pleacă din toate județele tării. La destinație, Omar așteaptă cu aurul pe palme și viclenia în ochi. Le înșiră podoabele pe tejghea și le face oferta de nerefuzat. Oamenii spun că din negustoria cu aur ieftin de la turci acum iese profit, în plină criză mondială iar tocmala se face ca atunci cînd cumperi o găină, în tîrgurile noastre. Una cu pene de aur.

Șlefuitorii de cercei

Opulență și măiestrie. Ciondăneală ca la ușa cortului și amenințări perverse. În toate magazinele cu bijuterii de aur din Istanbul, româncele fac legea. Și din gura lor nu mai iese curat nici un patron, oricît de dibaci ar fi. La așa afacere nu se permit vînzători neinițiați, patronii împreună cu familia stau de dimineață pînă seara după tejghea și cîntăresc kilograme de aur.  Omar s-a obișnuit de 20 de ani cu femeile românce. Le știe după cum se uită și după îndrăzneală. A avut și el cîndva o iubită româncă, însă a fost nevoit să se însoare cu o fată de la el din țară. Părinții fetei aveau zestre bună iar el n-a vrut să piardă șansa. Afacerea cu aur e preluată de la socru și tot de la el agerimea de a negocia. Cînd îi fac românii vînzare mai multă, mai lasă și el la preț. De la 20 de dolari gramul la 19, 18, după om.

Contează mult să fii client fidel și vechi într-un oraș plin de prăvălii. Omar vorbește cu toată lumea în română, a învățat-o în timp, de nevoie. Știe și să înjure și să croșeteze complimente. Cînd este cazul. Lumea nu cunoaște magazinul după nume, este de ajuns să spui „în gang, lîngă bazar” și se știe. De aici cumpără aur mai toți românii.  La 40 de ani, Omar știe cît cîntărește fiecare bijuterie ținînd-o atent pe buricele degetelor. Tot din ochi ghicește și mărimile inelelor, dar mai ales fetele necăsătorite. Dacă sînt prea frumoase, primesc o pereche de cercei pe gratis, numai să revină cu un zîmbet și un număr de telefon. În spatele magazinului se află atelierul unde cinci oameni șlefuiesc, pun aurul în forme și lipsesc pietricele pentru ca cerceii să fie cît mai ochioși. „Aurul care iese nu e pur. Cînd îl facem aici mai punem și alte metale, aliaje ca să fie dur, că aurul pur este moale, se poate îndoia cu mîna. Asta e” și îmi arată un sul ca de hîrtie igienică pe care îl desface și-l întinde. În forma sa finală, în vitrină, aurul este cu mult mai cuceritor iar nuanța de culoare spicului copt îl ridică la noblețea pe care o avea pe vremuri pe frunțile reginelor.

Locul unde nu se cere osîndă

Oricît de mult ar lăsa la preț, turcul nu pierde niciodată. Așa zice Omar mai într-o parte, să nu-l audă clienții. Începutul de chelie nu-i scade din farmecul pe care, crede cu tărie, că îl are. Își dă pe spate părul invizibil și face cu ochiul. O boabă de cafea. Nu tace toată ziua, zice că trebuie să țină ritmul cu cel al femeilor iar mustață nu mai poartă. Nu vrea să respecte tradiția și cu asta basta. Pe vremuri meșterea și el la zalele de lanț, însă acum nu mai poate. Sînt prea mici și prea firave, la fel ca ochii lui. Soția nu vine cu el la serviciu, nu are voie. Trebuie să stea acasă, să aibă grijă de copii, iar însoțită iese doar de soacră. Așa e ordinea în casă iar Omar nu are de gînd să o schimbe. Deschide unul dintre sertare și scoate o mînă plină de lanțuri din aur alb și galben. Deodată mîna ia forma unui cap de păpușă cu plete dese, lungi și blonde. Să fi avînd peste două kilograme părul auriu din sertar. Rîde și îl pune înapoi. În fiecare zi vinde românilor de încă 20 de ori pe atît. Dacă are controale de la poliția din Istanbul nu a vrut să spună. Jură, însă, că este în regulă și nu are ce să-i facă, căci  lucrurile întotdeauna știu să se ascundă și să se rezolve de la sine.

O afacere în rate

Murat, Ortadogu și Perla sînt doar cîteva din firmele de turism care fac această meserie posibilă. Doar cu cîțiva turiști plecați pentru concediu, acestea ar da faliment în scurt timp. Ele sînt interfața dintre afacere și lege, dintre ce este permis și ce este necesar oamenilor pentru ca aceștia să-și poată întreține o familie. Cu  300 de lei, bilet dus-întors, aceștia își aduc în case venit de ordinul zecilor de milioane pe lună. Cei mai înrăiți dintre navetiștii spre Turcia pleacă o dată pe săptămînă. Flori pleacă de două ori și  cunoaște toate magazinele care dau mai ieftin. „Păi vin acasă, las marfa și soțul meu se ocupă de ea, o vinde în rate. Asta facem amîndoi de ani de zile că noi nu avem cine știe ce studii și oriunde ne-am angaja am avea salarii mici. Așa iese banul, avem și doi copii care trebuie crescuți…”. Pentru neamuri aduce și haine. Recunoaște că de cînd face curse în Turcia nu și-a mai cumpărat o pereche de șosete din țară. Tot acolo sînt mai ieftine. Și de firmă… Florentinei îi place să poarte lanțuri groase la gît, cît degetul mare. Nici la glezne nu o deranjează brățara, iar în urechi are două roți de car. Vînzătorii de aur o știu dintr-o bucată, așa că nu stau prea mult la tocmeală cu ea. Îi lasă la preț, să nu zică femeia că sînt bărbați răi. În țară afacerea este riscantă. Odată ce bijuteriile sînt date în rate, ele ajung uneori pe mîna rău-platnicilor. Flori știe că nu pot merge toate strună, are oameni care nu i-au mai dat banii nici după un an. Însă fără risc nu merge nimic pe lumea asta și ea o știe cel mai bine. Dacă o prind vameșii în Bulgaria cu aur prea mult i-l confiscă și pierde tot. Însă nu i s-a întîmplat niciodată. L-a ascuns bine, l-a mai dat pe la alții care aveau să-l treacă la vamă. Nu pe degeaba.

Povestea Sheherezadei

Niciodată bișnița nu s-a împăcat mai bine cu poveștile nemuritoare. Niciodată Moscheea Albastră n-a fost mai sfîntă pentru români decît este acum. Orice cumperi de aici îți oferă un cîștig în țară, orice legendă din 1001 de nopți vinde mai bine ca Dracula al nostru. Există modele de coliere care au stat la gîtul Sheherezadei în nopțile pline de eresuri neterminate. Chiar dacă sînt vechi, modelele orientale și pline de mister se vînd și astăzi destul de bine. Făuritorii de bijuterii au datoria să fie la modă mereu, să inventeze noi forme, noi contururi, să vîndă marfa doar dintr-o aruncătură de ochi. Însă cine nu-și dorește să fie Sheherezada, măcar doar cînd își agață de urechi zorzoane, cine nu admiră ca pe un blestem chinul de a nu termina niciodată o poveste și frica de a muri prin terminarea ei? În tot acest peisaj se leagă toate cum nu te aștepți mai bine. Iar pentru că explicațiile s-au dat de mult, povestea bîntuie ca și cum minunatele bijuterii. Comercianții spun că  ar fi fost cu adevărat purtate în fiecare dintre cele 1001 de nopți, de  frumoasa femeie care nu a dormit niciodată. Pietrele, cu toate că ele sînt cele care trag mai mult la cîntar, sînt căutate în mod special pentru inele de logodnă. Vînzătorii spun că exprimă bogăție, feminitate și aduc noroc. Cîtă fericire poate aduce o bucată de sticlă cioplită știu doar cei care poartă, însă efectul nu trebuie subestimat. Prins în mrejele bișnițarilor turci ajungi să crezi, să cumperi și să te duci și a doua oară. Pentru cei care doar le fac proba, inelele strălucesc atît de seducător încît se mai găsesc cîțiva care să dispară cu tot cu ele. O fi și ăsta un alt blestem pe care Aladin l-a sădit împreună cu maimuța lui hoață în Agrabah și care s-a răspîndit din poveste în poveste.

Paula SCÎNTEIANU