Căldărarii rătăciți pe drumuri de fier

Povești fără timbru Niciun comentariu la Căldărarii rătăciți pe drumuri de fier 46

Îi vedeam cînd eram mică venind în șatră în satul bunicilor mei. Aveau trăsuri acoperite cu prelate gri, peticite cu tot felul de culori, împletite cu cordele roșii precum cele de la cozile țigăncilor. Sosirea lor aduna toți copiii de pe ulițe, îi făcea să uite de joacă și alergam după ei de parcă ar fi lăsat în urmă o dîră de bomboane. Mirosul lor nu era unul pe care îl puteam identifica cu ceva cunoscut, pur și simplu miroseau a tablă și cuie, lemne și foc. Astăzi veneau, peste o săptămînă plecau către alte sate, în căutarea unui loc căruia să îi spună „acasă”. Nomazii aceștia aveau atîtea pămînturi adoptive încît aproape au uitat care este moștenirea lor și în care țărînă se vor întoarce.

În Corni, pe dealul care duce spre cîmp, „Hațaș”, cum îi spun sătenii, doar­me obosit un cort sprijinit în nu­ie­le mai mici și mai mari, îndreptat perfect din margini. Se aud bontăneli ușoare de ciocan care lasă în aer un ecou de pustiu, nimic nu mișcă în afa­ră de tabla care stă cuminte și aș­teap­tă următoarea lovitură.

În fața cortului, adunate într-o sta­vilă, bucăți de fier și tablă ruginite, fi­re de sîrmă încolăcite și bare metali­ce își așteaptă soarta tăcute; curînd vor servi țăranilor la cîmp, gos­po­di­ne­lor la gătit și copiilor la jocuri. Ele sînt piesele cu care Gheorghe Stă­nes­cu construiește ceaune, tigăi, oale, cam tot ce se poate face din tablă. Sau „de toate cele care trebuie la casa omului”, cum spune chiar el. Îl găsesc pe „căldărar” lucrînd la un inel din me­tal pe care îl înfășoară de jur îm­pre­jurul unei mașini de tocat, „ca să nu mai facă joc”. Bate cu pricepere, în­doa­ie, iar bate, răsucește în stînga și în dreapta și reușește să facă un inel perfect rotund numai bun de pus pe de­get. Sau pe mașina de tocat.

Maria, soția lui, stă deoparte și pu­ne lemne pe foc într-o sobă de tablă făcută de bărbatul ei. Se mai șterge din cînd în cînd pe mîini de șorțul alb cu flori pe care îl poartă peste o fla­nea mîncată de molii la mîneci. Cînd nu se mișcă de colo-colo pe lîngă cort, pironește mîinile de parcă ar avea o durere de spate și îndreaptă mijlocul rotund în față. Cîte o șuviță de păr ie­se răzleață din cozile împletite pe care le poartă sub un batic strîns ne­gli­jent la spate.

Pe plită clocotesc într-un ceaun făcut tot de meșterul Gheorghe cî­te­va legume, femeia taie două pulpe de pui pe care le aruncă ferindu-se de stropii fierbinți de apă care au sărit.

„Avem căși în Verești”

„Căldărarii” vin în Corni de foar­te mulți ani, sătenii au nevoie de ei și ei au nevoie de săteni. Este un acord tacit făcut între locuitori și oaspeții lor. În fiecare an aduc cu ei soarele de vară și pleacă odată cu cocorii. Își instalează corturile în același loc și în urma lor rămîn urme de cenușă și fîșii de material colorate. Familia Stă­nes­cu este deja de-a locului, nici cîinii ve­ci­nilor lîngă gardul cărora s-au instalat nu mai bat a străini. Ajung aici du­pă ce vor fi vizitat deja alte sate. „Mer­gem și noi unde avem dă lucru, unde are oamenii nevoie de noi”, spu­ne nea’ Gheorghe.

Vin de la Verești și iarna stau acolo „la căldură, lîngă familie. Fa­cem sărbătorile cu ei, acolo avem căși fă­cu­te, nu sîntem chiar de lepădat”, se la­udă meșterul în timp ce bate o bu­ca­tă de tablă. Aproape că nici nu mai aud ce îmi vorbește de la zgomotul bă­tăilor de ciocan și cînd îl întreb cum de nu tresare la fiecare lovitură, îmi spu­ne că s-a obișnuit, „fac asta de mulți ani, urechile mele nu mai știu altceva”. Și Corni a devenit un fel de casă pentru ei, au mai bine de o lună de cînd și-au montat cortul aici și sătenii oricum i-au adoptat de cîțiva ani. Nu trece mult și apare o căruță care vine la ei după o „comandă”, o covată cu două țevi și un butoi mare de tablă. „Pentru făcut oleacă de țui­că”, zice nea’ Gheorghe rîzînd ta­re, ștergîndu-și cu mîneca o pică­tură de sudoare de pe frunte. Tocmeala du­rea­ză mult, meșterul nu lasă la preț, „am muncit mult la ea, uitați-vă și voi cum a ieșit. Nimeni nu vă mai făcea așa lucrare”, spune arătînd cu capul îns­pre „fabrica de țuică”. Clienții nu au mai mult decît oferă și după ce se numără banii, soții se consultă în limba lor. „Bine așa?”, întreabă căruțașii. „Bi­ne, bine”, răspunde tinichigiul făcînd un semn cu mîna a lehamite. „Zice că n-au bani, dar cal și căruță au”, se arată nemulțumită tanti Maria după ce clienții s-au pierdut în zare.

Pereți din pînză

Cortul lor adăpostește o mulțime de tipsii, cercuri și altele făcute din tablă pe care le au de la oamenii din sat. „Pe cele mai multe am dat bani, dar avem și de care ne-a dat oamenii, așa, pi digiaba”, îmi spune tanti Ma­ria cînd vede că studiez vechiturile. Ascuns într-un colț stă patul din scîn­duri acoperit cu pături de lînă și cu do­uă plapume strînse vălătuc, una roșie și alta galbenă. Jos, pe pămînt, sînt întinse două țoale făcute din cordele iar sus, agățate într-un cui, o pălărie și o cămașă care odinioară era albă, dar acum s-a înegrit atît de tare încît, pe alocuri, unde se zărește culoarea na­turală, pare pătată cu alb. „Aco­pe­rișul” e sprijinit pe o grindă de lemn pu­țin mai groasă decît celelalte părți ale scheletului de care se agață întreg cortul și o bucată întinsă de celofan îl apără de ploaie. Cei doi nomazi s-au deprins cu stilul acesta de viață pri­begit – „strîngem cortul una-două, l-am împachetat și am plecat”, îmi explică nea’ Gheorghe împăturind cu mîinile cortul imaginar pentru a-mi arăta cum se face –. Acum nu mai au trăsură, „cine să mai aibe grijă și de cai? Mănîncă mult și trebe’ bani, de unde atîția?”, se justifică tanti Ma­ria. Și-au cumpărat o Dacia Papuc pe care o plimbă oriunde se duc. Nu mai vin „căldărarii” ca odinioară, cu că­ru­ța, aducînd odată cu ei izul de po­ves­te cu cîntece țigănești și dansuri în jurul focului, iar țigăncile nu mai ghicesc în palmă, cum îmi povestea bunica mea că făceau cînd era tînără.

Croitorul de tablă

La Verești, familia Stănescu și-a fă­cut casă din chirpici, „ca pe vremuri. Cu două camere, o bucătărie, nu ne tre­buie mai mult, că noi sîntem bătrîni și am rămas singuri”, după cum spu­ne capul familiei. „Unde să mergem cu casa cu turnuri? La Domnul Iisus?”, răspunde soția lui în timp ce rupe niș­te surcele pentru foc. În schimb, co­piii lor și-au ridicat case mari, cu turle ar­gin­tii și multe camere. „Ei sînt mulți, au copii, lor le trebuie”.

Talentul de a modela cu price­pe­re metalul l-a moștenit de la tatăl său și el l-a transmis mai departe fiilor săi ca­re însă „acum se ocupă doar cu vîn­za­rea de fiare vechi, cîștigă mai bine decît dacă ar face cum fac eu. Dar eu altceva nu știu”. Din soția sa, nea’ Gheorghe și-a creat un sprijin la muncă, „am învățat-o și pe ea ca să mă ajute aicea, la treabă. Mai am nevoie de una, de alta”, spune meșterul fixînd pe pironul înalt o bucată de tablă. Cu mîna stîngă o ține strîns și cu cea dreap­tă statornicește pe urma trasată cu cre­ionul un foarfece mare cu un ochi ban­dajat . Tanti Maria lovește foarfecele cu ciocanul și cu fiecare lovitură, aces­ta mai înghite o bucată de tablă. Cei doi lucrează calm, nici o expresie nu trădează că munca ar fi grea sau ușoa­ră. Din cînd în cînd mai șoptesc ceva pe limba lor și mă mir cum de se aud unul pe celălalt în atîta zgomot. Meș­terul taie cu precizia unui croitor și, încet-încet, bucata diformă de tablă capătă rotunjimi și începe să semene a capac. Nea’ Gheorghe o potrivește pe gura ceaunului, murmură ceva ne­mul­țumit și începe să bătucească mar­ginile capacului cu ceaunul. Fiecare lovitură lasă urme adînci în material și acesta lucește și mai tare. În mai puțin de o oră, sub capacul acesta poa­te fierbe chiar și un borș de găină.

Nunta ca-n povești nu are loc în cer

Gheorghe Stănescu este cu un an mai mare decît soția lui, are 62 de ani și cînd era copil mergea cu tatăl său cu cortul, la fel cum face el acum, și se împleticea printre picioarele lui, cer­ce­tînd curios cum reușesc mîinile ace­lea să făurească minuni. „Dar nu îl în­curcam deloc. Am prins meseria re­pe­de”, mă asigură el. Ochii de un al­bas­tru trist caută curioși bucăți de metal în „tolba” de lîngă scaunul pe care nu îl părăsește aproape deloc toa­tă ziua. Își potrivește mai bine pălăria pe cap și aprinde o țigară din care pu­făie pe sub mustață doar cîteva fu­mu­ri pentru că, odată ce a prins ciocanul în mînă, și-l lipește de ea.

Cei doi s-au căsătorit cînd tanti Ma­ria avea doar 16 ani, „așa e tra­di­ția la noi. Și acum e la fel, trebuie să te iei devreme. Părinții vorbesc între ei, se pun de acord, dup-aceea vine feciorul acasă la fată și o cere. Dar mai întîi să se placă ei, că dacă nu e plăcere, nu se face nunta”, povestește nea’ Gheorghe și tanti Maria rîde înfundat, ascunzîndu-și buzele sub fla­nelă. Nu au făcut nuntă la cort, ci în casa părinților. Și nici nu a ținut trei zile și trei nopți, cum cere tradiția pen­tru că pe atunci se grăbeau să în­carce iar cortul în căruță și să bată drumurile colbăite pe care au mers de atîtea ori.

„Așteptăm să dea Domnul Iisus soare”

Dacă nu ar fi mereu pe drumuri, nu ar spune Vereștiului „acasă”. Dar le curge prin vene dorul de ducă și ce­nușa parcă îi așteaptă să o rea­prin­dă acolo unde toamna trecută au lă­sa­t-o în bătăile sorții. „Sîntem mai mult pe drumuri, dar așa am fost crescuți de mici. De multe ori prindem ploaie și atunci nu putem munci, stăm în cort și așteptăm să dea Domnul Iisus soare”, spune tinichigiul.

Deși își vînd munca pe bani pu­țini, o fac cu migală și pricepere. „Nu-i mult ce luăm noi. 50 de bani kilu’, așa vindem. Și mai dăm și pe cartofi, ceapă, orez, animale, ce au oamenii să ne dea”, explică tanti Maria.

Școală nu au făcut deloc, dar au avut grijă ca măcar copiii să învețe a scrie și citi. Au primit însă altfel de lecții de la școala pe care le-a pre­gă­ti­t-o viața. În timp ce modelează în continuare capacul de tablă, nea’ Gheor­ghe povestește cum i s-a în­tîm­plat ca de multe ori, oamenii să îi fugărească din satele lor deoarece cre­deau că fură. Îmi spune toate acestea privind fix următorul loc în care ciocanul va cădea și ritmul sacadat al loviturilor începe să se audă precum o melodie dulce spusă pe fundal de o vioară jucăușă. Asurzitoare pare acum liniștea care se va lăsa în cîteva zile, cînd ei vor lua drumul spre Verești. Spre „acasă”.

Cristina BABII

Autor:

Opinia Studențească

Revistă săptămînală de actualitate, reportaj și atitudine studențească, editată de studenți ai Departamentului de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”.

Adaugă un comentariu

Etichete:

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top