Pentru FIX, pînă la capăt

Povești fără timbru Niciun comentariu despre Pentru FIX, pînă la capăt 17

Mişu meştereşte ceva sus, „în bir­ouri”. E singura sală pe care a reușit s-o încălzească iarna asta, așa că a­co­lo își petrece timpul cel mai mult. Îl aud cînd coboară scările și o văd pe Don­a, o cățelușă maronie cu pete, cum țușnește ca un fulger să-l întîmpine. Sîntem pe strada Bucium, nr. 34, un­deva prin Baza 3. Aici s-au mutat cei de la Teatru Fix cînd au deschis să pă­răsească sediul din Centru. Inițial, de­cizia a venit ca urmare a întîmplării de la Colectiv, dar mai apoi au aflat că și chiria urma să se mărească atît de tare încît nu și-ar mai fi permis-o oricum. Dacă ești prima dată în hală n-ai cum să nu rămîi mut de uimire, suficient încît să fii nevoit să-l rogi pe Mișu să repete ce-a zis pentru că tu erai prea ocupat să schimbi pri­viri cu chipurile de pe pereți.

Hala Fix se întinde în fața ta cît vezi cu ochii și e împărțită în mai multe camere. Mișu știe exact ce ar trebui să se întîmple în fiecare și îți arată entuziasmat unde urmează să se cons­truiască vreun perete sau unde va fi cafeneaua. Hala trebuie să a­du­ne sub acoperișul său două săli de teatru, una de evenimente, o sală de workshopuri, una de expoziții, cîteva camere de cazare pentru artiștii invitați și cîteva vestiare. Pînă acum, dintre toate cele pe care și le-au propus, trupa Fix a reușit să termine a­proape în totalitate o sală de teatru și un spațiu pentru evenimente.


Născut la Fix

În sala în care se află scena, figu­rile de pe pereți, desenate în nuanțe de gri, se împletesc perfect cu scările metalice care te urcă la celălalt nivel. Scările astea au fost făcute tot de Mi­șu, care, încercînd să scutească cît de mulți bani cu putință și să înainteze astfel lucrările, a învățat să sudeze și să facă mobilă. „Scena-i făcută tot de noi”, îmi spune Mișu cu mîndrie, și își plimbă privirea prin camera imensă, de parcă ar aștepta să-și audă ecoul. Mișu e îmbrăcat cu o haină groasă, ma­ronie cu buzunare mari, iar pe cap poartă o căciulă peste care și-a tras și gluga. E atît de frig încît ai impresia că vorbele lui Mișu încep să se materializeze în aer, sub forma unor nori șterși de abur.

Mișu e din Iași și după ce-a terminat aici Liceul de Artă „Octav Băn­cilă”, a plecat în Tîrgu Mureș unde a studiat Teatru și Management. În Tîr­gu Mureș a cunoscut-o și pe Stanca, soția sa. Pe cei doi i-a unit atunci ce-i unește și acum – teatrul. Ea i-a fost mai întîi colegă de facultate, apoi de scenă și n-a fost mult pînă să-i de­vi­nă tovarășă de viață și complice ab­so­lut în toate încercările de a susține teatrul independent. Mișu a început să facă teatru în Tîrgu Mureș, prima dată în cadrul Teatrului Național și mai apoi în cel independent. „Chiar am vrut să fac un teatru indepedent acolo, doar că nu am găsit parteneri, așa că atunci cînd am cosumat tot ce se putea din zona culturală, m-am în­tors la Iași, mai aproape de familie”, mărturisește Mișu în timp ce se spri­jină de unul dintre pilonii din sală. Inițial venise în Iași doar pentru un spectacol, dar s-a decis că n-ar fi rău să rămînă și să facă o comunitate de teatru și aici.

Stanca, soția sa, lucrase și ea în cadrul Teatrului Național din Tîrgu Mureș, dar n-a stat pe gînduri cînd a fost cazul să-l urmeze. În 2011 și-au materializat dorința de a face teatrul indepedent să prindă voce cînd a a­părut pe hîrtie Teatru Fix, o cămă­ru­ță de 150 de metri, aflată la subsolul unei clădiri de patrimoniu de pe Cuza Vodă. În mai 2012, mi­cuța încăpere, o îmbinare reușită între o cafenea și un loc unde se putea fa­ce tea­tru, s-a deschis prima dată și acolo a început să se creeze familia Fix. „Ce am vrut noi să facem a fost să construim un spațiu și să sprijinim tineri ca noi”, spune Mișu și-i plim­bă ochii peste bucățile de mobilier din hală, ordonate lîngă cîteva șiruri de sca­u­ne puse unul peste celălalt. Sînt vreo șase teatre independente în țară și majoritatea fondatorilor lor i-au fost colegi sau prieteni lui Mișu. Și ei au luat-o la pas din Tîrgu Mureș, doi că­tre București și alții către O­ra­dea sau Cluj. Toți au pornit cu ace­eași spe­ranță – c-au să facă oamenii să vor­beas­că și despre teatrul indepedent, la fel de mult cum se vorbește despre cel de stat.

Cînd s-a întîmplat tragedia de la Colectiv, cei de la Fix au fost nevoiți să-și închidă ușile. Au încercat să fa­că locul să funcționeze din nou, dar n-a mai fost posibil. Ca să nu-l pă­ră­sească de tot, Mișu, Stanca și ai lor au fost dispuși să dea cămăruțele lor de acolo studenților pentru repetiții, dar cum n-au găsit pe nimeni care să vrea să-și asume asta au abandonat de tot locul și s-au mutat în una dintre fostele hale ale fabricii de mobilă Mol­domobila.


„Din teatru nu se cîştigă bani, doar se consumă”

Cînd au preluat ei Hala pereții erau albi, iar locul era gol. Lucrurile au început să prindă mai multă cu­loare cînd în procesul de amenajare a locului li s-au alăturat și vecinii de la Hubrica, care prin intermediul a trei mişcări, pe care le-au numit Ga­thering 1, 2 şi 3 au transformat, prin implicarea artiştilor, clădirile din jur şi sala de evenimente a celor de la Fix în adevărate manifeste artistice. Da­că vrei să intri în sala de evenimente a celor de la Fix trebuie să te afunzi în gura larg deschisă a unui ciclop. Dacă după ce i-ai trecut pragul îţi în-torci privirea îndărăt o să vezi cum o fetiță brunetă, cu ochi mari și blînzi, te privește drăgăstoasă din dreptul ieșirii.

N-ai să poți însă să-ți dorești să părăsești locul acela prea repede pen­tru că deși e frig, sala te îmbată cu senzația unei dimineți frumoase de vară, cînd te trezești, lipsit de griji, cu razele de soare alintîndu-ți părul și ușurîndu-te altfel de orice povară. În așa libertate au ales Mișu și Stanca să-și construiască zilele, chiar dacă a­menajarea locului și lupta continuă pentru teatrul independent le mai îneacă uneori moralul. Fiecare lucru construit pentru Hala Fix s-a făcut din economiile lor și ale părinților, care n-au putut să se dea înapoi sau să-i supere cu vreo vorbă descurajatoare chiar dacă sînt conștienți că toți banii celor doi se duc aici. „Din teatru nu se cîştigă bani, doar se consumă. Pînă în Colectiv, Teatru Fix creștea așa că le-am explicat alor mei că asta este ceea ce trebuie să facem și aici”, spune Mișu și se uită blînd la Stanca, cerînd încurajare. Și-a propus ca în săptămîna ce vine să meargă la bancă și să facă un credit pentru că au rămas deja fără bani și lucrările au stagnat. „Ne-am a­sumat să facem locul ăsta și în jurul lui să construim o comunitate. Și apoi, da, să sprijinim comunitatea aia”, a­da­ugă Mișu și poți să vezi cum i se luminează fața. Dacă n-ar face asta, unde s-ar mai duce toți tinerii ăștia care ies de pe băncile școlilor de tea­t­ru și care n-au unde să muncească? Ei au renunțat să mai urce pe scenă și se ocupă acum de partea admi­nis­tra­tivă, dar trebuie să se asigure că ti­nerii or să iasă din „blocajul ăsta” și-au să urce ei.

Visul lor e să construiască o școală de teatru și acolo să încurajeze pro­iecte ca cele pe care le-au făcut în că­măruța din vechiul sediu Fix, cînd spec­tacolele se făceau doar după re­petiții în care regizorul, autorul piesei și actorii stăteau față în față și re­petau împreună ceea ce avea să se va­dă pe scenă. Pentru a avea însă șansa să facă asta, cei patru-cinci oameni de la Fix au organizat la sfîșitul anului 2017 un flashmob menit să încurajeze oamenii să vină să vadă noul spațiu și să-i determine, măcar pe cîțiva din­tre ei, să ia parte la o campanie de crowdfunding.

Dacă lucrurile n-au să se miște așa, Mișu și Stanca o să le facă s-o ia din loc altfel. În timp ce Stanca e me­reu pe drumuri, încercînd să mute cît mai repede lucrurile din vechiul sediu în cel nou, Mișu nu lipsește ni­cio zi din Hală. Sînt o grămadă de ac­tori faini în țară și el nu poate sta deoparte cînd știe c-ar putea face ce­va ca să-i țină aici.


***

„Singura modalitate e să mergi pînă la mama naibii de capăt! Pînă la urmă acolo trebuie să ajungem orice ar fi. Eu sînt împăcat cu asta”, spune Mișu și rîde complice către Stanca. Ea chicotește vesel și-i răspunde amu­za­tă –„da, suuuper!”. În Hala fix e ve­selie. Cei patru-cinci oameni de la Fix încep să se adune și curînd ai impresia că ai nimerit în mijlocul unei re­uniuni de familie. Ies pe ușa halei și în urechi încă îmi răsună cuvintele lui Mișu, ca un ecou – „dacă treaba as­ta o să fie un eșec sper să fie unul apoteotic și să se vorbească în sfîrșit despre drepturile teatrului indepen­dent”.

Articole similare:

Autor:

Andreea Anton

Șef-departament „Opinia studențească” și studentă a Catedrei de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top