Bătrînul care vorbește cu pămîntul

N-ar da viața de la sat pentru nimic. Nu-i trebuie lui blocuri sau o stradă plină cu magazine. Moș Sandu Parasca vrea doar să stea la el în curte și să se uite la cer. Numai el îi spune cum o să fie vremea și cum o să-i iasă recolta anul ăsta. Iar ca să nu se înșele, se uită la găinile din ogradă și dacă le vede că se culcă în țărînă își ia o haină care să-i țină de ploaie. Oricum, el nu răcește niciodată. La medic a fost o singură dată, în tinerețe, cînd i-a intrat un os de șarpe în mînă. Dar nu l-au vindecat. S-a dus tot acasă să se facă bine, cu urdă. Moș Sandu se doftoricește singur de cînd se știe. Numai singurătatea nu și-o poate vindeca.

Moș Sandu nu vrea să au­dă des­pre lumea noastră, pentru că „tare-i rea”. Trăiește în satul Rotun­da de cînd se știe. Iar de cînd i-a mu­rit ne­vasta, acum 20 de ani, nu a mai trecut hotarul cătunului sucevean.  „Un­de să mă duc dacă aici am tot ce îmi trebe?”, ridică el se­nin din umeri. Tot din vremea a­ce­ea, a în­ce­put să „vorbească” cu natu­ra. „Di­mineța cînd ies afară și cîntă vră­biile înseamnă ca o să fie vre­me bu­nă și dacă găinile se scal­dă în praful din gropile alea în­seam­nă că plouă în ziua aceea”, și îmi a­rată groapa în care se așază păsările în fiecare dimineață.

A învățat și să ignore oamenii care îl privesc pieziș. Timpul i-a tre­cut cu ușurință și nici nu știe cînd a ajuns să-l tragă spatele în jos. Dar nu îl doare nimic acum la bătrînețe. Nici la medic nu vrea să meargă, de­și știe că ar trebui. Își amintește că odată, în tinerețe, a pățit-o tot din cauza „civilizației noastre”. „Am descărcat, în doi oameni, 180 de to­ne de grîu din vagoane. Ne-am muncit două zîle cu ele. Îi dădeam de dimineața pînă noaptea tîrzîu și mîncam numa’ ce ne dădea un in­gi­ner. Era mîncare făcută de oa­me­nii care vineau la cîmp, da’ într-o sară a luat ceva de la un privat (n.r. magazin). O luat două borcane de tocană de legume. Nu rea, ce-i drept, da’ a doua zi ne-am înroșit la față și ni s-au umflat mînile și picioarele”. S-a tratat atunci, singur. „Tot ce am învățat știu de la un moș de-al meu, frate de-a lu’ tata”, zice el și atunci îmi spune că acasă a stat în ciu­bă­rul plin de apă cu sare și m-am culcat învelit în cojoace și m-am trezit a doua zi chic de apă, dar îmi trecuse”. Iar de atunci, n-a mai cum­pă­rat nimic de la magazin. Uneori îi mai aduce nepotul „cips, de-alea și mori de la alea. Eu îi zic la băiat să nu-i mai ia, da’ el n-ascultă și uite-așa mor oamenii de tineri azi”, îmi spune împreunîndu-și mîinile.

Bătrînețea vindecată cu flori de cîmp

După pățania cu tocana de le­gu­me a fost o singură dată la spital. Tot în vremea aceea i-a intrat un os de șarpe în mînă, și îmi arată dosul palmei unde mai are și azi o cicatri­ce. „Mi s-a umflat mîna pînă la umăr și era fierbinte, mă ardea și m-am dus la spital”. A mers singur și se temea că nu mai scapă cu via­ță. „Era un doctor gras așa, îm­bră­cat în alb, Străchinariu îi zicea, și o asistentă ca vai de capu’ ei. Parcă acuma îi văd la dispensar aici la noi în sat. Mi-au dat o pastilă tare de îmi bătea vîntu’ și printre de­ge­te­le de la picioare. Era ca și cum ai lua o bomboană de mentă și te-ar lua frigul la picioare”, și oftează. A ajuns să se trateze tot acasă, cu ur­dă. „Am ajuns atunci acasă și mi-am pus urdă pe mîna care mă durea și care parcă îmi pocnea și în cîteva ore și-a dat drumu’ și a ieșit și osu’”. De răceală scapă cu ceapă și ustu­roi, cînd are dureri de spate se tra­tea­ză numai cu cremă de gălbenele făcută în casă, iar dacă are vreun „ulcior” la ochi își încălzește o coa­dă de lingură de lemn, și-o pune pe locul care îl deranjează și se vin­decă peste noapte. „Nu-mi mai trebuie nimic din magazine ori de la doctori că m-am lămurit”, face un gest a lehamite.

Avere în coadă de sapă

Moș Sandu își apleacă des frun­tea plină de broboane. Ochii i se umezesc atunci cînd simte vîntul, iar cînd se uită înspre soare își face cruce și mulțumește încet pentru tot ce are. Curtea mică în care se învîrte în fiecare zi e plină de animale. Nici iarbă aproape că nu mai crește. Pe lîngă bojdeuca acoperită cu țiglă roasă de ploi stau strînse lemne, pe care le taie singur și-un cîine mic care gîfîie din greu. Îmi spune că în cele sferturi de veac pe care le poartă în spate, bă­trî­nul a stat mai mult pe cîmp decît în casă, îl muncește pentru că „el îmi de mîncare, el îmi dă de băut, el îmi dă și bani și de toate”, îmi spune serios cu sprîncenele ridica­te.

Stă sprijinit în sapă și își poartă ochii peste ogor ca un cioban care-și păzește oile. „Nu am eu mare a­ve­re, da’ din ce am mai pot da și la alții”. A mai rămas cu un cal, o va­că, doi cîini, mai bine de 50 de găini și gîște și două pisici. Ori, altădată, povestește că „am avut și șase vaci și viței, doi cai, mai bine de o sută de găini și peste 40 de oi”, dar nu mai poate să le facă singur pe toate. Fiul lui nu îl ajută foarte mult cu treburile „de pe lîngă ca­să”, pentru că „băiatu’ n-are timp, fata lucrează la Suceava și ăsta mic e cu școala”, și așa bătrînețile lui sînt mîngîiate de singurătate. Are trei hectare și jumătate de pămînt, dar îmi spune chicotind și mîndru cu pieptul scos: „cînd eram tînăr aveam mult și munceam de dimi­nea­ță pînă-n sară”, iar acum mai doarme de amiază pentru că obo­seș­te „de numa’-numa’”. Dar după -amiaza îl prinde și acum tot pe ogor. Se înțelege cu natura mai bi­ne decît cu oamenii.

Îl supără uneori chiar și familia, care îi tot spune să își ia fel de fel de lucruri. Nici frigider nu are. „Mîn­­carea o duc în beci la mine unde vara-i rece și iarna-i cald”, nu o duce în frigiderul fiului său pentru că nora „mi-a luat odată niște borș și cînd mi l-a dat înapoi a prins gust”, zice el strîmbînd din nas, și l-a dat cîinelui care nu l-a re­fuzat. În casă, nu are multe: țoa­le pe jos, un lavoar ruginit, un ciob de oglin­dă cît palma ascund un aparat de ras, un penson mare la un loc cu o lingură de lemn mică și una cît căușul mîinii lui mari și pline de pămînt. De tavan, stă spînzurat de un bec prăfuit de un cablu care vine din­­spre casa băiatului său. „Mi-a tras curent, da’ eu nu prea deschid becu’ că mereu uit de el și îmi a­prind candela seara ori lu­mî­na­rea pe care am grijă s-o sting”, din ob­iș­nuință sau pentru că „am deschis ochii cînd mama și tata meu, Dumnezeu sa-i ierte!, aveau lu­mî­nări făcute în casă. Atunci a­veam și stupi”, își a­min­tește el de vremurile bune. Un singur lucru mai face ca atunci. Lucrea­ză pămîn­tul cum o fă­ceau bunicii lui că „dai cu chemicalele alea pe cartof sau pe păpușoi ș-apoi mă­nînci”, și asta îl face să se încrunte.

Anotimpurile se numără iarna

Recolta o pune tot după cum îi arată natura. Are mereu în casă sub pat sau în beci legume și zarzavaturi „puse pe iarnă”, lucruri pe care odată le făcea nevastă-sa. În nici un an nu îi lipsesc roșiile care „astea-s cele mai bune, mai sănătoase și stau și bine pe iarnă cu sare multă”.

Ca să nu se strice cele mai bune le­gu­me are grijă de „răsadurile” lui, „du­pă ploile mănoase se pîr­lesc”, și asta l-ar lăsa pe iarnă fără mîncare. Altfel, „pun într-o budacă niște apă să stea la soare trei zile și în apa pun urzici bătrîne. În fiecare dimineață mestec alea și spun Tatăl nostru!, iar apoi moi mătura în za­ma aia și dau peste roșii și nu se mai mănează și nici gîzele nu trag la ele”, explicăpreocupat cum lu­crea­ză „chemicalele”, cum le zice el. „Pri­măvara, imediat după ce ari aștepți să vină niște pă­ianjeni negri așa să țasă o pînză albă peste ară­tură”, și întinde mîna făcînd ca peste un o­gor proaspăt arat. „Abia a­tunci poți să sameni păpușoiu. Al­te­ori țes mai devreme, alteori mai tîrziu, dar în­tot­deauna cînd trebu­ie”, spune el ridicînd un deget tă­ind aerul cu el.

Nu numai păianjenii îi sînt ceasuri cînd lucrează pămîntul, ci și cireșul din curte. „Abia cînd cade toată floarea la cireș poți pune ba­ra­bulele (n.r. cartofii) în pămînt. Unii zic că-i tîrziu, da’ eu am car­tofi frumoși în fiecare an și așa fac de hăt-hăt și nu am nici așa mulți gîndaci de Colorado”, și scutură mî­na în aer înainte și înapoi a în­toar­cere în timp.

Iar cînd nu stă cu ochii pe cele ce se petrec în afara curții sale moș Sandu Parasca aș­teap­tă. „Mi-i greu că tare-i rea lu­mea asta și tare-și mai bate joc de pămîntu’ ista și de toate cîte îs. Dum­nezeu să-i ierte!”. Un singur lucru nu îi poate vesti natura. Stă de ceva vreme pe prispa casei și se gîndește că „mîine-poi­mîine mă duc”.

Victor ILIE