27 de văduve, moștenirea argatului Patriche

În satul Patricheni din co­muna Pâncești se coace se ani de zile o le­gendă. Se face că sus, în Rai, Dumnezeu ve­ghează un șantier în care bărbații trebăluiesc ca într-un furnicar. Cei mai mulți vin din „satul vă­du­velor”, sînt harnici și „fru­moși de-a pus moar­tea ochii pe ei”. Și-au lăsat fe­meile care se ies pe în­serate pe ulițe și șușotesc despre Ga­ddafi, Apo­ca­lipsă, bolile copiilor și cordele de le­gat vița-de-vie. Sînt 27 la număr, toate văduve, cu ochii albiți de vreme și umerii împovărați. Vorbele însă le ies ca boabele dintr-o morișcă. Așa se face că Pa­tri­cheni e, pînă la urmă, satul văduvelor vesele.

Dimineața, după ce cățeii fideli la­­tră, iar găinile cotcodăcesc a foame, Eu­genia, Măriuca și Zîna ies afară, hră­nesc vietățile și apoi se adună în fața sobei, la Măriuca în casă. Aici își sor­b cafeaua cu buze țuguiate și pă­lă­vrăgesc despre vreme, vise care „să piară cu noaptea”, despre cei cî­ți­va co­pii din sat și tot ce mai văd la te­levi­zor.

Nu s-au dus cu toții dintr-o dată, cum s-ar crede. Unu’ a murit de boa­lă, altul de bătrînețe, al treilea pentru că a căzut dintr-o căruță și s-a lovit la cap. Nu știu femeile cum s-a făcut, dar le-a lăsat Dumnezeu singure în casele bă­trî­nești de la marginea drumului. Pa­tri­cheni are o biserică în deal și un ci­mi­tir în curte cu cruci de piatră și lemn. În vale, acolo unde dru­mul se cîrnește și leagă bordeiele între ele, văduvele se întîlnesc și ca­u­tă să își amintească de bărbați și ti­ne­rețile îndepărtate.

„Ce, parcă nu m-aș lega cu alt­ci­ne­va? Dar nu, că apoi vin copiii și îmi spun că mă drăgănesc cu altcineva cînd bărbatul meu e mort” și tanti Mă­riu­ca oftează cu jale. L-a iubit mult pe Ion, cel care o alinta „Mara mea, Ma­ra”. Îl vede și acum, îi vine în vise în fiecare noapte, năuc „da’ ta­re frumos” și apoi dispare, nu o cheamă la el. S-a prăpădit de cancer la ficat, a și fost operat la spital la Iași, dar l-au închis și l-au adus aca­să. Cînd își amin­tește, ochii femeii dis­par după o chingă de riduri fine și mărunte care se îm­ple­tesc, sub bro­boadă, cu firele de păr alb ca neaua. Mîinile cu de­ge­te subțiri și lungi se întîlnesc în poala catrinței cu flori. Are zîmbetul cald și ochii umezi, este cea mai cuminte dintre cele trei. O fi și pentru că are „un magnet în urechi care îi vuiește și nu își aude copiii la telefon”. De ace­ea, Eugenia e cea ca­re răspunde cînd acesta începe să „zdrăn­găne”.

Zîna a fost la nuntă

E și cea mai norocoasă. Băiatul din satul apropiat, Tălpălăi, vine de o mai ajută la rînit zăpadă sau la pră­șit în grădină. Îl cheamă Viorel și e că­să­torit cu o femeie care stă mai mult în Ro­man. De aceea, Viorel e feb­le­țea ce­lor trei văduve. De 8 martie, de pil­dă, le-a chemat la el acasă, a cum­pă­rat portocale și cafea și le-a dăruit cî­te un bu­chet de flori. După ce vinul a început să le fiarbă în cap, au jucat de se mirau vecinii de ce e gălăgie în casa omului. Cei doi căței, Mara­do­na și Florică, au adormit înaintea stă­pînilor.

Maria a știut cum să se ferească de bărbat. Dacă „îl vedeam că se în­dră­cește, tăceam mîlc și scăpam de bă­ta­ie. Îmi căutam de treabă, că dacă stai la harță cu el, nu iei bătaie degeaba?”. Nu l-a iubit din prima. Pe la 18 ani, era în sat un flăcău frumos, pe care îl plă­cea și cu care mai dansa pe la baluri. Dar cînd acela a plecat în ar­mată, „ochii care nu se văd, se ui­tă”, Ion a ză­rit-o și, chit că era lo­go­dit cu o altă fată, a luat-o pe Ma­ria de mireasă.

Zîna, pe numele de botez Ge­no­ve­va, cea de-a treia femeie, e sora Ma­­­riei, cu șapte ani mai tînără. Ea își amintește limpede portul miresei la nunta din februarie de acum cî­teva decenii a celor doi. Ion „era din familie de chiaburi, avea casă cu țiglă”, pur­ta suman și era tot nu­mai un zîm­bet drăcesc. Maria avea pu­foaică, iar druștele îi țineau voa­lul.

Acum are 83 de ani și e văduvă de la 58. Cînd stă singură în casă, după ce îi pleacă prietenele, răs­co­lește prin ser­tare după fotografiile vechi și roase pe la colțuri și mîngîie fața bărbatului ei. În intimitatea aceasta, suspină în liniște și îi mai cur­ge cîte o lacrimă pe pomeții ob­ra­jilor. Altminteri, anii nu se opresc la poarta ei. Are vaci de muls, găini de hrănit, porumb de dej­ghio­cat. Cînd nu va mai auzi cîntatul co­co­șilor, o vor îngropa în aceeași groa­pă cu Ion al ei, deasupra lui, să stea amîn­doi cu fața în sus, în cimitirul de pe cocoașa dealului.

Femeia cu Pui și Luciu

La amiază, cînd soarele topește gheața de pe cărări și parcă treburile s-au mai terminat, Zîna și Maria vin la Eu­genia în vizită și mănînca fa­so­le în­căl­zită la plita din casă. Mai beau și cî­te un pahar de cornată, iar limbile li se descîlcesc de la prima înghițitură.

E scundă, uscată și „tare dră­coa­să”. Tanti Eugenia se uită la mine cu neîncredere. A auzit ea pe la televizor că umblă niște maici prin sate cu niște documente sub hainele lungi și te pun să iscălești. De fapt, vin apoi și te lasă fără casă și fără agoniseală. Îi trebuie o oră ca să se îmblînzească și să își depe­ne povestea vieții. Se mai înmoaie și atunci cînd își amintește de băiatul ei Puiu, cu nu­me­le din acte Constantin, care s-a îmbolnăvit acum doi ani și „s-a dus în cer la taică-su, să construiască la șan­tierul de pe lumea cealaltă”.

Pe Puiu ar vrea să îl viseze, dar nici băiatul și nici Luciu, bărbatul, nu îi apar în vise. Se răscolește toată noap­tea, se închină la icoane și uneori se trezește transpirată. „Poate vin, dar uit eu după aceea”. Strînge din buze și ridică din umeri.

La moartea soțului ei, care „s-a dus de bătrînețe, Dumnezeu să îl ier­te”, a bocit puțin, pentru că dacă o­mul are o viață lungă și amară, e fe­ricit du­pă moarte. Luciu a trecut prin multe greutăți: a fost prizonier de război și a mîncat trei ani de zile coji de cartofi prin închisorile din Ru­sia; a rămas șchiop din război și Eugenia a trebuit să îl aducă în că­ruță de la pădure, după ce au adunat lemne pentru iarnă și „m-a iubit, că eram harnică, muncitoare, cu ochi rupți din soare”, în timp ce fe­me­ia nu prea i-a găsit loc în inimă.

Crimele unei nebune

Cu toate astea, de cînd i s-a dus băr­batul, nenorocirile i-au descuiat la­că­tul de fier de la ușă și Eugenia nu-și găsește alinarea decît în pă­lă­vră­gelile cu „fetele” ei, celelalte vă­du­ve. Cînd i-a sunat telefonul într-o noapte cu lună și „porcării de toate națiile” ieșeau din el, a fugit la Zîna și acolo s-a mai liniștit. „Îmi ziceau că îmi fac aia și ailaltă, că mă fură, că mă bat, Doamne Dumnezeule, inima mi s-a făcut mica cît un purice”. Deși nu mai aveau ce fura, pentru că hoții deja au împins-o la ananghie, cînd au lăsat-o fără vacă, găini, plită, fund, cuțite, oale și sacul de grăunțe din prag. „Mi-au luat tot! Iaca așa, dacă bate vîntul prin casa mea”. Cînd o pomenește pe cealaltă vecină Maria, cea care o ia de nebună prin păduri și vine apoi, de îi zdrun­cină poartă și urlă mai tare decît cîinii, iar îi tre­mu­ră genunchii. „Năluca, ea crede că eu i-am omorît bărbatul” și, cînd o întîlnește pe Eugenia, îi arde su­fletul cu priviri ucigătoare.

Femeia se vrea îngropată lîngă Pu­iu. Acolo are gard și cruce de pia­tră, iar Luciu poate să stea și la pi­cioa­rele ei, cum a stat ea o viață în­treagă la picioarele lui strîmbe. Eu­genia a dus porcii la piață, a înhămat caii, a cosit și a țesut covoare. „Oa­sele lui le vor pu­ne într-o cutie mai mi­că și eu voi sta lângă băiat”.

Prietenii legate la botez

Seara, când întunericul osto­ieș­te tru­da de peste zi, văduvele schim­bă im­presii și comentează aprig eve­nimen­tele de la „Știri”. De aceea sînt la cu­rent cu verdictul dat de Înal­ta Curte de Casație și Justiție în cazul lui Dan Voiculescu și cu vizita lui Joe Biden în Republica Mol­do­va.

Sînt prietene de prin ’73, cînd s-au mutat din Tălpălăi în Patricheni și au prins coajă aici. Se strigă „fată” între ele și nu se sinchisesc să rîdă cînd trebuie și să se amărască cînd se cu­vi­ne. În primele 40 de zile de la moartea lui Luciu, Măriuca a dormit cu Eu­genia, dar apoi, cînd i s-a dus băiatul, femeia nu a mai lăsat-o în casa ei, pentru că se închina și bătea metanii, doar-doar l-o vedea în somn.

Nu le neglijează pe celelalte fe­mei din sat. Pe Monica, cea a cărei soț a murit înecat cu șorici, i-au dat bani de bilet pînă la Iași, la fata ei bolnavă de cancer la sîn. Pe femeile lui Gică și lui Petru, cei doi prieteni botezați într-o apă, le împrumută cu cazmale cînd se face primăvară pe me­leaguri. „Săr­ma­nii, au murit la o săptămînă distanță. Petru a căzut de pe căruță, iar Gheor­ghe – de beție. Parcă mai beau bărbații în lumea as­ta, dar în satul ăsta, cine bea, moare. Petru s-o lovit la cap cînd a căzut, dar s-a sculat parcă, a ajuns pînă în casă, apoi a ieșit afară pe prispă. Cînd a venit Salvarea, pe la 1.00 noaptea, l-au dat de-a dura pe o pătură și cînd treceau pragul, numai a tras așa aer în piept și acolo s-a oprit”.

Morțile nu au fost ciudate, dar despre oamenii rămași pe pămîn­turile boierului Ionică Stroi, s-a vor­bit pînă cînd poveștile au ajuns la București sau Arad, la nepoții fe­meilor. Unul dintre ei a fost „un criminal, pentru că a împușcat și un om. Pe femeia lui o fu­gărea cu arma, să o omoare. Ei, să mai plîngi după un asemenea bărbat?”

Amărăciunea primelor praznice s-a dus odată cu grijile de fiecare zi. Animele cer mîncare, iar pămîntul se vrea mîngîiat în fiecare pri­mă­vară. În satul cu 70 de case sînt 15 copii și 27 de văduve.

Noaptea, cînd amuțesc ji­vi­nele de prin păduri, fe­meile nu se tem de moarte.

***

Mituri pîrlite la gura sobei

o „Un iepure sălbatic se prin­de iarna, la -30 de grade, cu un bol în care pui hrean și usturoi pisat. Ani­malul se apropie, mă­nîn­că, în­ce­­pe să lăcrimeze și, de la frig, îi în­gheață lacrimile și nu mai ve­de ni­mic. Atunci, fără pușcă, l-ai prins și l-ai băgat în sac”;

o „Măcieșul este pomul dia­vo­lului. Dacă îi mănînci fructul, nu se apropie îngerul de tine 40 de zi­le”;

o „Se apropie Apocalipsa. Oa­­me­nii și-au cumpărat loturi pe lună și, din cauza asta, ea se ap­ropie de pămînt. Pe la Ciurea se zvonește că pînă pe 10 mai luna se va atinge de pămînt și oamenii vor muri pe ca­pete”

o „Patricheni vine de la un ar­gat al boierului Ionică Stroi. Bo­ie­ru’ era tare nătărău. Venea de di­mi­neață și dacă găsea vreo fată dormind, țipa la ea : «Fa, răpă­noa­so, de ce dormi pînă la amiază?». Ro­bii lui Stroi de la Pâncești purtau coarne de petici”.

Lina VDOVÎI