Dumnezeu le sfințește pe toate

Catifeaua din sicriu e vișinie și o coroană mare, dintr-un aur parcă brodat, îi e întinsă pe față. O privesc atent. Veșmîntul auriu, încărcat de modele, sclipește și, prin peretele subțire de sticlă așezat deasupra moaștelor se vede totul perfect înăuntru. În peretele transparent, cam unde ar sta mîinile Sfintei Parascheva dacă ar fi împreunate, mai jos de piept, e-o gaură cam cît ambii mei pumni strînși grămadă. Pe sticlă se văd urme întinse de degete, amprente, bucăți mărunte de busuioc și petale de flori.

„Haide, doamnă hăi, nu mai scoa­te din sacoșă să treci fiecare hai­nă, că stă lumea la coadă! Treci toa­­tă sacoșa odată și gata.” Cu o mîn­ecă măruntă cu piele tocită și unghii mărginite de negru care abia-abia se mai văd, bătrîna prinde mîneca bluzei gri de pijama și-o îndeasă îna­poi în punga albă de plastic. O ri­dică dintr-o smuncitură cu ambele mîini, o trece peste gaura din sticla sicriului, după care o proptește lîn­gă cutia mică din lemn, în care stau moaștele Muceniței Tecla. Pupă sti­cla, întinde mîna pînă la veșmîntul din sicriu care poate fi atins și-și rea­zemă capul de raclă pentru cîteva secunde. O aștept să termine, pup sticla și eu, fac o cruce mare și mă-ndrept să cobor, către scări.

Stîlpul 27

Pînă să ajung la coadă anul ăs­ta, am tot crezut că nu­mă­ră­toa­rea stîlpilor e-o metaforă sau măcar că stîlpii ăștia or fi niște țăruși bătuți în pămînt, la distanțe egale, să știe oamenii cum să măsoare distanța pe care au parcurs-o. Stîlpii, de fapt, nu-s metaforici deloc. Sînt stîlpii de pe marginea străzii, doar că au lipite cîteva cartoane cu numerele la ca­re-am ajuns. Drumul de la ca­pă­tul cozii la oamenii care stau pînă a­cum în rînd mă trece printr-un tu­nel improvizat. Lat cît trotuarul de pe marginea străzii, tunelul ăsta e îm­prejmuit de garduri metalice și are nailon, să apere oamenii de ploaie. Însă nu peste tot – ci din porțiune în porțiune; cinci metri sînt acoperiți, cinci nu.

E nouă seara și drumul prin tu­nelul ăsta pare să-mi testeze cre­din­ța cu-adevărat. O fetiță stă singură în întuneric pe-o bordură. E îm­bră­cată c-un trening căruia i se zăresc dungile albe și-și adună picioarele strînse mai aproape de bărbie. Miș­că dintr-o parte în cealaltă niște bu­chete și spune continuu, cu o voce tărăgănată – „flori, buchețele de bu­suoic/ buchețele de busuioooc a­vem”. Cîțiva metri mai încolo, do­uă țigănci mai în putere cară după ele sacoșe pline cu busuioc. Le tî­rî­ie direct pe stradă și-și întind mîi­nile peste gard, să-mi dea bu­che­te­le. În dreapta, pe partea cealaltă a tu­nelului, cu cît te-apropii mai mult de mulțime, cu atît apar mai multe tarabe și chioșcuri improvizate. Pe cîteva mese scoase și proptite-n pă­mînt stau baxuri de hîrtie i­gi­e­ni­că, covrigi, sticle cu apă, mănuși, că­ciu­li sau hanorace. Mai în spate, de crengile unui copac atîrnă aliniate cîteva bluze cu paiete. Pe una dintre ele, împletită, roșie, stă mare, făcut din paiete, logo-ul celor de la Chanel.

N-apuc să mă dezmeticesc la coa­dă, să-mi dau seama care-i treaba cu stîlpii, că-n spatele meu deja s-au strîns oameni de nici nu pot vedea unde se sfîrșește mulțimea din tunel. În fața mea coada șer­puiește înainte. Nu-i văd capătul. Am în față un cuplu de bătrîni. Par de la oraș – sînt curați, liniștiți, tăcuți și fă­ră sacoșe sau haine groase după ei. Ea poartă ochelari și-și așază glu­ga paltonului. El ține mîinile îm­pre­unate la spate.

Stîlpul 19

Bărbatul din spate e și el cu ne­vasta. „Dă-te jos, un’ te bagi, nu vezi c-am floarea asta aici?”, îi zice nervos unei femei bătrîne care s-a co­coțat c-un picior pe gard și și-a în­tins gîtul înainte să vadă rîndul. Tu­șește agitat, își așază băscuța nea­gră pe cap și foșnește punga, iz­bind-o de picior. Are o orhidee al­bă într-o pungă, pe care-o tot pă­zește de oricine trece pe lîngă gard. Niște oameni trec pe stradă cu cești mari aburinde. „Iaca ceaiul – iaca cea­iul de la ora cinci!”, rîde bătrînul și se uită către nevastă. Oamenii trec de noi și se duc către capătul ce­lălalt al străzii. „Ei, ce să-i faci, îs ei vreo 50, dar n-au nica în mînă”, spu­ne ca pentru el și tace. Pe partea cea­laltă a străzii, chiar lîngă stîlpul 19, doi tineri – ea cu un copil căruia nu i se vede fața din haine în brațe – mănîncă pe capota unei mașini.

Pe lîngă șirul compact de oa­meni și-au găsit loc niște fete tinere. Slă­buțe, nu prea încotroșmate, țin la braț torțile sacoșelor din plastic. „Ba­t­istuțe, batistuțe brodate – 1 leu ba­­tista, haideți! Doamna, vă in­te­re­sea­ză o batistuță?” O femeie blon­dă, cu ochelari, din spate, se dă-n margi­nea rîndului și se uită cu ochi de cu­noscător la vraful mic din material din mîinile fetei. „Aveți și pentru băr­bați așa brodate?” Fata dă din cap că nu și-și continuă drumul. Nu trece mult timp, că alte două fe­mei o urmează, tîrînd pe trotuarul de­nivelat sacoșe de rafii albastre pli­ne ochi cu batiste.

Stîlpul 17

„Țigările nu se dau de po­ma­nă”, îi zice un băiat tînăr unei fete din față, care l-a văzut sărind în afara gardului să fumeze. E venit cu prietena la Sfîntă. Amîndoi sînt tineri – ea poartă pe cap un fular brodat, roz cu sclipici, iar el o șapcă albă de rapper. La intervale regulate de tip, ferește o bucată de gard, fumează in­credibil de repede o țigară și tre­ce înapoi la coadă, luîndu-și prietena în brațe. „Ei, acu’ ia-o așa, nu-mi da nimic pe ea. Da’ să știi pentru tine.” O bătrînă de-atît de în spate, că nici nu ajung s-o văd îl aude și aprobă – „așa-i mamă, cum zice bă­­ietu’, nu se dau țigări de pomană, că-i mare păcat”.

„Sămînță? Tanti, vreți să­mîn­ță?” Lîngă mine stă proptită de gard o fetiță. Se sprijină cu mîinile de un sac de nailon plin cu semințe ne­gre de floarea soarelui, răsucit de cî­teva ori la capătul de sus. La subsuori ține cîteva pungi albastre, tot cu semințe. Din urmă aud crăn­ță­nit, pe jos sînt coji și în aer plutește un miros apăsător de semințe coap­te și de ulei. „Mir, tămîie, iconițe de portofel/ mir, tămîie, iconițe de por­­tofel”, se-aude vocea groasă a u­nui preot. Nu-l văd încă, din în­tu­neric, dar după cîțiva pași, m-a­pro­pii de lumina difuză a becului, care atîrnă de-o sîrmă, în capătul cor­ti-nei care înconjoară cele două ta­ra­be. De ațele de sus stau prinse tot fe­lul de brelocuri, brățări și iconițe pen­tru mașină – ca la intrarea într-un cort indian. Pe masă văd vrafuri cu icoane, iconițe, mir, tămîie, iar în mij­locul lor sînt de cumpărat sticle cu bulion și nectar. Vocea preotului de la tarabă se-amestecă cu ho­ho­tele de rîs din capătul cozii și cu zgo­motul semințelor sparte.

Stîlpul 14

„Am și io acasă o orhidee albă, din asta, mi-a adus-o soră-mea, aia din Italia, cadou, da’ n-a rezistat chiar bine”, zice femeia din spate celorlalte două. E clar că-s străine u­­nele de altele. Bărbatul scoate floa­rea la înaintare și le-o arată, exemplificînd. „Ei, da’ cum să nu re­zis­te? Ai udat-o! Sigur ai udat-o! As­tea nu se udă deloc, de aia a murit.” „Ei, cum s-o ud? Știu și eu că nu se udă; i-am pus numa’ două picături pe săptămînă.”

N-am văzut de cînd am ajuns în Iași atîția oameni cu dizabilități care cerșesc la un loc. Pe trotuarul ce­lă­lalt, o femeie fără o mînă, înfă­șu­r­a­tă într-o pătură, stă și privește mul­țimea. Lîngă mine, despărțit doar de gardul metalic, un om fără un pi­cior se sprijină de cîrje și merge în­ce­ti­șor spre celălalt capăt al șirului, cer­șind. Din partea de sus a străzii, un bărbat fără ambele picioare se chi­nuie să-și continue drumul.

Stîlpul 10

Am cotit deja de două ori la stînga și-acum urcăm un deal. În spatele meu se-aud hohote de rîs. Nu pot să-nțeleg glumele, nu-s în limba română. Toată lumea se uită aproape cu invidie către grupul gă­lăgios. Femeile cu copii mici au vo­ie să iasă din rînd și să meargă, în aceeași direcție, odată cu rudele, doar că pe stradă. O tînără își tot zvîntă copilul prin aer. E mic, înco­troș­mat, și la fiecare mișcare mai bruscă, îi cade geaca într-o parte, gata să a­tingă asfaltul. Femeia izbucnește în rîs și hohotele acoperă toate ce­le­lalte voci. „Mergeți, doamnă, pe stra­dă în liniște, vă rog eu.” Fe­meia se uită la jandarm, la grupul ei din mulțime și hohotele de rîs încetinesc ușor. „Faceți copii și-i luați cu voi de mici să treceți mai în fa­ță!”, se-aude vocea unui bărbat din rînd. Sfidătoare, o voce din grupul gălăgios o-ntreabă pe femeia din stradă: „Auzi, fă, tu cînd ai făcut copilu’ ăsta?”. Femeia rîde, aruncă băiețelul în sus, îl prinde și printre hohote de rîs și-alte cuvinte indescifrabile spune: „Hăhă, chiar îna­inte să vin la Sfînta!”.

„Se mai poate să fie zece stîlpi de-acuma?” Bătrînul din spate prop­tește orhideea de picior, pune mîi­nile pe gard și-și întinde gîtul către unul dintre jandarmi. „Da, da, n-o luăm de-a dreptul – mergem îna­inte, facem la dreapta și ocolim pe străduță”. Nu termină de vorbit, că voluntari cu cești pline cu ceai îl a­coperă. „Doriți niște ceai?” Frigul începe să se simtă, deși prognoza spune că-s doar nouă grade. Cea­iul e fierbinte și-mi încălzește mîi­nile. Totul în jur miroase a fructe de pădure și aroma semințelor prăjite din aer parcă nici nu se mai simte. Două fete aleargă în mijlocul stră­zii s-o prindă din urmă pe-a treia. Poartă toate veste roșii pe care stă scris „Yummy Pizza – Delivery”. Fe­tele se uită prin mulțime și merg ur­mînd rîndul, cu gențile cu pizza în mîini.

Stîlpul 7

„Toate sînt sfințite. Dumnezeu le sfințește pe toate! Vrei acuma ma­tale să vezi parafa preotului pe spa­tele icoanei?”. Vocea tînărului preot de la taraba care se distinge în în­tuneric, înghesuită lîngă celelalte, pe bucata de pămînt rămasă între ograda cuiva și coadă. Șirul îna­in­tează, așa că mă apropii. „Nu-ți pu­ne niciun preot ștampilă pe icoa­nă! Dumnezeu, doar El le sfințește!”. Vo­cea tînărului îmbrăcat în haine bisericești sună aproape nervoasă, iar bătrîna, într-o vestă de lînă ma­ro, se uită la el, ca un copil după ce l-ai muștruluit. „Las-o, dă-i pace”, îi spune tînărului, un al doilea preot. Bătrîna scoate dintr-o batistă în­no­dată 10 lei și-i întinde tînărului ca­re-i ia imediat, dîndu-i la schimb o iconiță mică. „Ce, tanti, pe asta m­a­re n-o mai vrei?” Bătrîna se ames­tecă în șir și pleacă înainte. Mă uit urît și înaintez și eu.

Icoanele care par să facă furori la tarabele îngrămădite lîngă rînd sînt tare fistichii. Au o icoană nor­mală în mijloc și, roată-mprejur au spice de grîu, date pe alocuri cu spra­y-uri colorate. Sînt cu Maica Dom­nului și, printre spicele de grîu au plasat în mijloc un covrigel. Se nu­mesc „Sporul Casei” și costă nu­mai zece lei. Lîngă ele, în colțul tarabei, stă un vraf de batiste albe care-o au imprimată în mijloc cu un roșu puternic, chiar pe Sfînta Paras­che­va – ca trasă la indigo.

Stîlpul 5

Un bărbat a ieșit în curte. Coa­da trece fix prin fața casei lui, pe lîn­gă gard. „Flori, busuioc, lu­mî­nă­rele?” Le are pe toate – lumînările a­șezate pe stîlpii din piatră ai gardului și teancurile cu busuioc și flori se văd pînă la nivelul gardului. Stă în spatele porții, ca după o tejghea. Oamenii cumpără lumînări mici și albe și și le înghesuie în buzunare. Un jandarm ne spune să trecem mai repede și-i lasă în urmă pe ceilalți, să nu blocăm strada. Pe jos, totul e-mpăienjenit de gunoaie. N-ai loc să pășești de pahare de plastic, pahare goale de cafea sau hîrtii de la sendvișurile pe care voluntarii le-au împărțit oamenilor. Pe pervazul unei case, e-un munte de caserole din care oamenii au mîncat ardei umpluți și sarmale.

O femeie merge în pas alert, o­dată cu rîndul, din stradă. Are o fe­tiță mică în brațe și-i cară după ea, cu mîna liberă, un scăunel. Îl prop­tește de gard și dintr-o dată peste tot zgomotul de semințe spar­te și voci se-aude, dintr-un smartphone: „Alunelu’, alunelu’, hai la joc/ Să ne fie, să ne fie cu noroc!” Me­lodia continuă, în timp ce rîndul a ajuns în capătul străzii, înainte de ultima cotitură la dreapta. Un soi de poieniță mică se așterne în dreap­ta și, cînd o văd, aproape că mi se taie răsuflarea. În tot peretele din piatră, oamenii au înghesuit lumî­nări mărunte și, la baza zidului, e un covor întreg de luminițe. Poienița arată ca imaginea unei nebuloase surprinsă într-o fotografie a celor de la NASA. Oamenii aprind lu­mînări continuu – unii vin, alții plea­că, se așteaptă și își zîmbesc. „Pu­ne-ți o dorință!” Băiețelul își mă­rește ochii și-apoi îi închide cons­pirativ. „Gata!” Zîmbesc și eu. De la taraba de după zid, cumpăr un bu­chet de busuioc la 1 leu.

Stîlpul 3

„De-aici nu-i mai numărăm”, îmi spune secretos bătrînul din fața mea, cu o voce șoptită. Nici că mai văd ce să număr, oricum. Mîna unui jan­darm mi se proptește în față și mă oprește. Bătrînul se-ntoarce, se uită înapoi și, cînd îl ajung din ur­mă cu valul de oameni, îmi spune – „ei, ne-am regăsit!”. În curtea Mi­tropoliei dau iară de-un șir de ta­rabe înșirat de-a lungul cozii, la ca­re femeile se-ngrămădesc. „Două brățări, fată – mi-a zis cumătra să-i iau!”

„Ce se întîmplă-n școală, zilele astea, e absolut inadmisibil!” Bă­trî­nul din fața mea și-a rătăcit nevasta pe la una dintre tarabe. „Să faci numai ore din religia asta – păi, domnule, iertat să-mi fie, asta este pură îndoctrinare.” Încă-și ține mîi­nile împreunate la spate. Sînt prea uimită să pot s-o ascund, așa că dau din cap și-l aștept să continue. „Știți, măcar o istorie a religiilor, măcar atît, să învețe și copilul – dar e com­plicat de făcut.” Îl aprob și mă feresc de-o călugăriță care, după ne­go­cieri cu un călugăr de la o tarabă, a re­ușit să ia un scaun și-acum îl fixează drept în mulțime. „Mi-a ars chilia – ajutați-mă cum puteți!”

Stîlpul 1

Nici măcar n-am apucat să văd unde e stîlpul ăsta, dar am ajuns la raclă. E-n fața mea, e aproape trei di­mineața și aici parcă rîndul mer­ge mai lent decît pînă acum. Drept e că n-am văzut atîtea flori albe, un soi de lăcrămioare uriașe, la un loc, în toată viața mea. Pereții scenei mi­cuțe pe care e pus sicriul sînt îm­podobiți cu flori, care par să curgă și din tavan, spre pămînt. „Aici pu­teți lăsa busuioc și flori – vă vor da colegii mei altele la ieșire.” Băiatul primește flori de la toată lumea și le retează pe-o masă cozile cu un cuțit care seamănă a bisturiu. Pre­otul mă miruiește dintr-o mișcare rapidă pe frunte, în timp ce gră­beș­te mulțimea și supraveghează în­chi­natul la moaște.

În dreapta, încă la rînd, o bă­trî­nă ține strîns cu o mînă sacoșa de rafie plină cu haine și-o agață cu cotul. Cu cealaltă mînă ține un smoc de bu­suioc și telefonul mobil, cu care fil­mează, de la cîțiva pași distanță, rac­la. N-ai timp să te dumirești și să ieși din cadru, că o voce care ră­su­nă mai tare decît rugăciunile din boxe și decît zgomotul corpurilor mă­runțele care mișună prin curtea mitropoliei, se-aude – „Da­nie­loooo, haide, fă, hai mai repede, nu mai sta, că plecăm la gară!”.