Work & travel prin Copou

Cum banii nu au fost niciodată în­deajuns, vremurile în care care trăim ne forțează să gîndim. Da­­că nu la pro­bleme mo­rale, filozofice, or de altă na­tu­ră mai nepă­trun­să, mă­car la grija ce se chea­mă „pîi­nea cea de toate zi­lele”. O văzusem eu cînd­va la te­­levizor pe una din­tre di­ve­le României strîn­gînd bani pentru niș­te sărmani co­­pii, în ca­drul unui eve­ni­ment cu toa­tă pompa ca­pitalei. Am surprins tac­ti­ca, mult prea bine pu­­să la punct, ju­de­cînd după su­per­ficialita­tea zîmbetului și co­che­tă­ria ținutei: nu o să pri­­mești ni­­mic dacă ceri mult. În schimb, dacă ceri pu­­țin ai toate șansele ca puș­­culița um­plută să fie chiar a ta.

Așadar, în iti­ne­­­rariul meu prima opri­re a fost în fața Fa­cultății de Elec­­tronică și Te­le­co­mu­ni­ca­­ții, unde studenții se înghe­su­­ie să iasă în pauză la o ți­ga­ră. „Doar a­tît? Tu glu­meși, nu?”, îmi spu­ne pri­­mul acostat, iar colegul lui cas­că ochii mai mari decît monedele pe care le cer eu. „Și țigăncușa de la Ba­le­na cere mai mult!”, spune o studentă, ce ajutată de tocuri, mă pri­veș­­te de la înăl­ți­me.

Copilul sărman, c’est moi!

Pumnul meu se umple, după o a­va­­lanșă de întrebări care mă fîs­tî­cesc și o sumedenie de iro­nii. Tot ce mai pot să fac, după ce număr și banii, e să le arunc o privire ca aceea a cer­șe­­to­ru­lui căruia îi dai un deget și el se uită scîrbit, ca și cînd nici o în­trea­­gă mî­nă nu i-ar fi fost în­dea­juns.

La ur­mă­to­rul po­pas, mai multe fe­­țe zîm­bi­toare și inimi re­cep­tive răs­­­pund u­­milei me­­­le cerințe. Am pri­­mit nu numai zece bani, ci și cîte cincizeci. Mi s-a cerut în schimb să le dez­vă­lui cum îl cheamă pe sărmanul co­pil pentru care eu strîng monedă cu mo­­nedă. Numai numele nu m-am gîn­­dit că ar mai conta, și să scap re­pe­jor de vocile gî­tu­i­te de curiozități, scot din por­tofel două poze: una a ve­­­rișoarei me­le bu­clate, cu piercing în sprînceană și cea­laltă a fostului pri­­­eten.

Am ales a doua variantă, căci nu puteam să-l arat pe tata sau să re­cu­nosc că acel copil săr­man sînt eu. Fe­­tele au luat poza chi­co­tind, iar eu m-am retras să număr cîș­ti­gul: 5 lei și 35 de bani.

Îmi mai rămîne să văd la FEAA, fa­cultatea tuturor posibilităților, pe atî­­­­tea trepte trebuie să găsesc mîini dar­­­nice. Nu a fost nevoie de prea mul­­te că­utări. O treime din liceul pe care l-am absolvit a dat aici. Prima față cu­nos­cută e și prima victimă, iar du­pă un discurs spus parcă de un orator într-a­le cîștigării banilor de pîine, de­vine și ultima. Pușculița mea s-a um­plut pes­te normă cu 35 de bănuți.

Andreea JUGARU