Creierul Spitalului de Neurochirurgie nu amorțește niciodată

O floare peste care a căzut o greblă. Așa arăta coloana mea acum o săptămînă. „Pînă nu dai la o parte grebla, floarea nu se mai înalță spre soare”, avea să-mi spună marțea trecută un celebru profesor ieșean de la Spitalul de Neurochirurgie „Dr. N. Oblu” din Iași. Și atunci cu inima cît un purice, mi-am sunat medicul curant și am stabilit de comun acord să mă internez imediat pentru operație. „Iulia, vezi să nu mănînci și să nu bei deloc, ca să te operez tot mîine. Tu ai făcut deja RMN-ul, știm care e problema și cum trebuie să acționăm”, mi-a spus el hotărît să îndrepte inelul fisurat chiar a doua zi dis-de dimineață. De pe patul de spital, experiența mi s-a părut la început o tortură. Mai apoi o poveste total diferită de ceea ce se aude de prin alte zone ale țării. La Spitalul de Neurochirugie din Iași atmosfera e decentă. Saloanele sînt curate, bine întreținute și băile spălate și de patru ori pe zi, după cum aveam să văd. Mîncarea pacienților nu este lături, ba dimpotrivă făcută cu gust și îndemînare. Medicii de aici vin mereu la patul bolnavului și se intereseză de el. Iar cînd bolnavul e speriat și confuz îl încurajează și-l dezmiardă ca pe un copil pierdut. Ei știu că pe calea cea bună numai Dumnezeu îi poate duce.

Miercuri, tineri și bătrîni speriați

Pe 15 ianuarie, la ora 9.00 eram la spital, internată, cu analizele tri­mi­se spre laborator și așteptam să se elibereze un pat în care să mă in­stalez. Pe acesta în care încă mă aflu stăteau două femei de-a curme­zi­șul. Una la picioarele celeilalte. Amîn­do­uă erau trecute bine de 60 de ani și așteptau să se facă ora amiezii să fie externate și să ajungă acasă. „Vai de mine, ești așa de tînără și mergi în două? Ce ai ridicat domniță de ai făcut o așa hernie de disc”, mă ia la întrebări bunica Maria care a trecut zdravănă peste 12 operații, iar acum simte că se apropie și cel de-al treis­pre­zecelea cuțit, cu toate că doamna doctor încă amînă. A trecut peste atîtea cumpene încît acum doi ani a făcut Drumul Crucii alături de alți pe­lerini care s-au minunat de sfin­țe­nia Ierusa­li­mu­lui, iar de acolo s-a în­tors cu o fru­mu­sețe de cruciuliță din metal cît o palmă pe care o poartă și acum pe sub cămașă. Bătrîna Maria este o mînă de om, mărunțică și ener­gică. Puțin adusă de spate, foarte bi­ne îngrijită și aprigă la vorbă. „Cum să zici matale că ești de departe, dacă stai colea în Tîrgul Frumos. Păi eu care am cutreierat atît ce să mai spun?”, spune bunica șugu­bea­ță unei tinere gravide care a căzut pe gresie și și-a fracturat un os la bazin. Fata zice că tratamentul pe care îl fa­ce în spital îl poate face și în casă și a­tunci i-a spus doctorului să o lase să plece. Pacienta de la picioarele buni­căi Maria se nu­meș­te Ecaterina și are părul de două degete. Vorbește cu Ele­na, o soție de 35 de ani, amărîtă de durerile de cap. „Uite așa trebuie să te faci”, îi spune femeia în vîrstă, întinzîndu-i mîna încît îi puteai număra fiecare șuviță de sînge. Ca să scape de chea­gul de sînge, Elena tre­buie să se ra­dă în cap, iar ea, cînd au­de, își mîn­gîie amărîtă coada. Dar du­rerea nu iartă. Femeia își lasă fața obosită în palme, oftează și o ascultă în con­ti­nua­re pe Ecaterina.

„ – Și eu am fost operată aici pe creier. În martie medicii mi-au scos cheagul de sînge și acum mă simt foarte bine.

– Dar cum v-ați ales cu el? în­drăznesc eu să întreb.

– Cum de unde? De la dra­gos­tea bărbatului. M-a bătut atât de mult în cap, încît s-a adunat ditamai sacul de sînge pe creier.”

Ora 14.20

„Mai reziști Iulia? Eu acum in­tru în operație. Am un pacient și după te iau pe tine. Dacă nu te mai poți abține de foame rămîne pe mîine dimineața”, mă anunță doctorul din fugă de la cabinet spre blocul ope­ra­tor, iar eu, ca să par cura­joa­să, îi spun că nu-i bai, nu sînt eu așa de hă­me­sită. Între timp, patul s-a elibe­rat, len­jeria a fost schim­ba­tă, iar ma­ma mi-a așezat cele cîteva lucruri prin sertare. „Chiar e dră­guț mo­bi­lie­rul ăsta de la capătul pa­tului”, îmi zic. Prin alte spitale, am văzut mai de­mult niște dulăpioare decojite de vop­­sea, care scîrțîiau groaznic. Nici moartea nu cred că le suporta șu­ie­ra­tul. Pe la două și ceva, cînd deja cre­deam că am ră­mas pe a doua zi, asis­tenta intră zîm­bind. „Haide, Iulia. Te ducem în scaunul cu rotile pînă la etajul 1, iar acolo o să te faci bine”. Zîmbesc tîmp, simt cum inima îmi sare din piept și mă ridic. Zic „Doam­ne aju­tă!” și mă așez în cărucior mai gal­benă decît ceara. Pă­rin­ții mei alear­gă pe scări să mă vadă și ajung să aștept liftul la etajul I, îm­preună cu domnul care păzește ușa și care trans­portă pacienții la ope­rație.

Du­pă cîteva minute, plu­tesc. Nu știu pe unde umblă picioa­re­le mele, că în sală sigur nu sînt.

Spre fericirea mea nimeresc ca anestezist o doctoriță tare simpati­că. Mă încurajează, îmi face și un calmant înainte, iar apoi „fetele din sală” mă iau în primire. Sala cinci de operație arată foarte bine. Este impecabilă chiar. Mă uit la masa de operație, care simt că se adună în jurul meu. „Copilul ăsta nici nu are vene”, glumește asistenta șefă în timp ce îmi pune branula și apoi îmi lipește niște plasturi pe spate pe care simt că-i conectează la un monitor. Un fior de gheață îmi face pielea de găină. E iodul iute cu care asistentele îmi dezinfectează coloa­na. Admir vînzoleala de lîngă mine ca un pri­zo­nier care asistă la propria-i con­da­m­na­re. De la radio Pink țipă animalic „It’s been written in the stars”, iar cînd mă întorc și văd acul de la se­rin­ga pentru anestezie aproape leșin. Închid ochii, simt în­țepătura amară și strîng mîna asis­ten­tei șefe ca într-o menghină. Du­pă cîteva minute, plu­tesc. Nu știu pe unde umblă picioa­re­le mele, că în sală sigur nu sînt. În­să corpul de la brîu în sus se încă­pă­țî­nează să nu amorțească și, pînă la urmă, anes­tezista reclamă abătută: „A­tît de mult și-a dorit fetița asta anestezie totală, încît locala nu se prin­de”, și-i dă comandă asistentei de la capul meu să-mi introducă pe bra­nulă o doză de ceva. Serul a intrat ușor și m-am trezit puțin confuză, do­uă ore mai tîrziu, la 16.45, la Te­ra­pie Intensivă. „Ești ca nouă, în cîteva minute te ducem în salon”, m-a lă­murit un domn, punîndu-mi în gură cîteva picături de apă cu se­ring­a.

Joi, părinți și copii plini de speranță

„Haide, mămică dragă, să mer­gem la baie. Dă-mi mînuța și hai să coborîm din pat”, îi spune Ionel dră­găstos mamei sale Verginia, o bătrî­ni­că dulce și liniștită ca un prunc abia născut. Ionel a venit tocmai din Hunedoara să aibă grijă de mama sa care, înainte de sărbă­tori, a căzut în curtea din Codă­iești, Vaslui, s-a lovit la cap și și-a frac­tu­rat două coaste. În cîteva zile bă­trî­na nu mai spunea nimic și doar dor­mea. Alteori zicea ba­zaconii, iar copiii au hotărît să o ducă la spital. De la unitatea din Vaslui medicii i-au fugărit la Iași pentru că situația era critică, ei nu aveau la îndemînă metodele recupe­ra­to­rii, iar mătușica risca să rămînă o le­gu­mă. Acum mătușa Verginia, rîde și povestește ca înainte. Doar în unele momente în care spune că se află la vecina și face sarmale sau pe cîmp la tăiat ciocani înțelegi că încă e con­fuză după operația pe creier. „Dar chiar și cu aceste scăpări mama e mult mai bine. Uitați-vă cum mă urmărește și mă dojenește că nu mă pun să dorm lîngă ea”, îmi spu­ne bărbatul bucuros și mîndru de izbînda doamnei doctor care i-a adus mama pe drumul cel bun.

Și Doinița este mulțumită de me­dicul care a preluat-o pe mama sa în urgență duminică seara. Bunica Lu­cica vine din Vadu Moldovei, din Pia­tra Neamț, cu o față vînătă ca după o bătaie zdravănă, după cum se zvo­nea cînd asistentele au trans­fe­ra­t-o în salon la noi. Ade­vă­rul, însă, e al­tul. Acum două vineri bătrînica cu picioarele bolnave a vrut să trebă­lu­iască prin casă cînd s-a trezit cu ca­pul în colțul de lemn al patului. Du­re­rea a fost mare, dar și mai mare a fost necazul du­mi­ni­că dimineața cînd fiica bătrînei a su­nat-o și a auzit deodată că mama ei scumpă vorbeș­te anapoda de tot. „Hematomul sub­du­ral îi apasă cen­trul vorbirii și să­ra­ca nu mai poate vorbi corect. Aude, este conștientă, înțelege tot, doar că nu se poate ex­pri­ma ca înainte. Vă dați seama acum de ce aseară a fost așa de agitată. S-a trezit deodată prin­tre străini, fără noi, incapabilă se comunice”, mă lămurește fiica bă­trî­nei la vizită după ce-i zic că aseara bu­nica s-a comportat cumplit de stra­niu. Doi­nița îi mîngîie atent chi­pul bă­trînei care a început să se lu­mi­neze de cînd la capul ei veghea­ză fiica de 50 de ani.

Tot din Piatra Neamț a fost tri­mi­să la Iași și familia Vasiliu. Fata de 18 ani, Ana, în comă în Ambu­lan­ță, iar prietenul ei și tatăl cu ma­șini diferite, din orașe diferite. Ovi­diu, băiatul ca­re a cerut-o deja de soție pe liceean­că, era la Tîrgu Jiu, în­tr-o cursă spre Germania cînd a fost anunțat că prietena sa a leșinat și se află în stare critică. „S-a urcat în prima mașină spre Iași și de atunci stă la capul ei. A spus că el loc de muncă își găsește, numai să știe că fata mea este sănătoasă”, ne povestește tatăl fetei pe nerăsu­fla­te. Ana a refuzat week­en­dul trecut să meargă acasă, iar duminică s-a dus la biserică. De la fumul de lu­mî­nări i s-a făcut rău și a ieșit afară din lăcaș. Numai că la biserica din curtea spitalului scă­ri­le sînt înalte, iar Ana a leșinat și s-a lovit rău la cap. „Are urechea zdro­bită, îi curge lichid intracra­nian, iar medicii mi-au spus de la în­ceput că se tem de ce-i mai rău, sechele grave și leziuni majore. Fata mea a stat în comă trei zile. Cînd am venit miercuri la ea și am văzut că printre lacrimi de du­rere exclamă «tata», «Ovidiu», mi-am făcut cruce în toate col­țu­ri­le”, mărturisește cu noduri în gît dom­nul Vasiliu. „Eu am rămas sur­prin­să de dragostea lor”, adaugă Doinița, după o secundă. „Așa de tînăr și a stat numai lîngă ea să o ajute. I-a dat să mînănce, a șters-o la gură, i-a schim­bat pampersul și a încurajat-o întruna. A moțăit două nopți și nici că nu a vrut să doarmă, ci doar să o supravegheze îndeaproape.”

În dimineața în care medicul cu­rant a venit să-i facă puncție Anei și ea țipa „nu mă mai chinuiți” de ți se rupea inima, Ovidiu era după ușă. Avea capul plecat și se plimba de colo-colo fără stare pentru că „frumoasa lui” suferea teribil. Acum Ana doarme liniștită, iar la capul ei ve­ghea­ză tatăl pentru că Ovidiu a mers să se odihnească cîteva ore. Și bunica Lucica este relaxată. Este împăcată că treburile acasă merg cum trebuie. I-a spus la telefon Viorel, nepotul său, că tocmai s-a îngrijit de cele trei pisici, doi căței și 14 găini. „Sănă­ta­te”, spune ea la final, aproape clar, și-și potrivește perna pentru somn.