Trucul sticlelor goale

La Ghiocel se duc sufletele amărîte. Nu există reguli de etichetă, ținută obligatorie sau mese spălate. Oamenii vin pentru a găsi un tovarăș bun cu care să-și împartă necazul: paharul. De la masa de tablă cu scaune din nuiele împletite, viața se vede altfel. Mai ales cînd la jumătate de metru de tine doarme un cîine cenușiu, amorțit de temperaturile scăzute.

În bodega cu acoperiș inscripționat Timișoreana și muzică tropicală se practică autoservirea, pentru ca barmanul masiv și cu mustăcioară (un frate geamăn nedescoperit al lui Gomez din Familia Adams) să nu-și șifoneze cămașa movalie. Te conformezi și te duci în colțul întunecat ce pitește trei frigidere de bere, și un raft de suc, și bîjbîi. Ai prins un Bergenbier. Bun. Fără alcool. Nu-i bun. Mai bagi mîna în pălărie și încerci să scoți iepurele de data asta, poate ai noroc.

După ce-ți lecuiești cu bere buzele înghețate, vezi fața maronie a lui Decebal pe un perete de culoarea piersicii, un tablou cu Marlon Brando și un tip cu geacă bufantă neagră și tatuaj pe față. Sub ochii vigilenți ai Nașului stă un bărbat grizonat, în geacă de piele și cu băscuță, de pe a cărui masă se golește imediat paharul de rom.

„Asistentul” barmanului, cu „Little Dog Lost” (n.r.: cățel pierdut) pe tricou, își părăsește integramele din „Adevărul de Seară” și colectează pe ritmul pieselor lui Sean Paul scrumierele pline ochi, cînd de la masa tatuatului se aude subit: „Bă! Trebuia s-o sun pe Mirela”. O voce din spate îi expune realitatea sec: „Las’ că-i obișnuită să n-o sune bărbații”. Și își duc toți sticlele verzi la gură.

Houdini și magia din bar

La aparatele cu jocuri automate, un tînăr amețit apasă confuz pe butoane, încercînd să-și dea seama ce Houdini i-a furat bancnota. Își întoarce fața disperată spre Gomez, care, plictisit cu două secunde înainte, afișează acum un zîmbet larg, sugerîndu-i că după bancnota aia ar trebui să plece mai multe în căutare.

„Berea-i ieftină, lumea-i bună. Mai vin aici!”, zice un tînăr vesel de la masa de lîngă. I-aș împărtași entuziasmul dacă în valul greu de fum nu mi-aș simți ochii înlăcrimați și plămînii îmbîcsiți. Cînd deschid ușa, stau două secunde îmbrățișînd răcoarea. „Închide ușa! Ce? Crezi că eu fac focul degeaba?!”. Mă conformez. Angajatul se întoarce la integrame, Houdini nu a fost găsit și cîinele doarme în continuare.

Gianina PETRUCĂ