Lumea văzută de după tejghea

1001 de măști, Costinești 2014 Niciun comentariu la Lumea văzută de după tejghea 93

E ora 12:00 și tocmai am intrat pe tură. Colega îmi spune că a fost vînzare de dimineață. Ea pleacă mul­țu­mită că a primit bacșiș, în timp ce eu strig la cîte un om rătăcit pe drum să poftească la hamsii. Orele prîn­zului sînt orele „moarte”, dar încep să prăjesc pește ca să am pentru orele „de vîrf”, adică mai pe seară. Strig la Mihai, colegul care mă aprovizionează, să îmi dea vreo doi „șmecheri morți”, cum le spune șefa. După ce îi tăvălește prin făină mi-i dă să îi pun în friteuză. Cînd îi scutur de ulei se lovesc între ei și sună ca atingerile dintre pahare. Tava plină de ham­sii arată ca una dintre picturile lui Jackson Pollock, ca­re împroșca culoarea pe pînză. Dar încerc să le ascund cu cleștele după ornamentele turnuri de cas­tra­veți, trandafiri din roșii și jumătate de infinit din lămîie.

Mă întrerupe unul dintre clienții fideli, un domn de vreo 60 de ani din București. E printre puținii care preferă hamsiile reci și nu prea prăjite. Își așează porția de 10 lei lîngă mine și începe să-mi po­ves­teas­că cîte ceva despre oraș. „Acum 30 de ani era mai fru­mos Costineștiul. Pe terenurile vîndute ieftin de primărie și-au construit ăștia ditamai vilele și s-au îmbogățit mulți proști peste noapte .” Mărturisește că îl macină cei peste 30 de ani munciți pentru stat. Încearcă să își ascundă sub pălăria gri ochii tulburați de faptul că plăcerea pentru matematică și informatică nu i-a adus mai nimic. Fantoma comunismului arsă de soare își termină porția și promite că va reveni chiar dacă nu vrem să îi facem card de fidelitate.

O porție dublă pentru prietenul meu, cîinele

Odată cu înecarea soarelui în mare, aleea este su­fo­cată de pașii oamenilor cuprinși de foame ca de o boală contagioasă. Mirosul de hamsii este tăiat mi­șe­leș­te de mirosul de vanilie al clătitelor de la fast-food-ul alăturat. Însă coada care s-a format în fața tejghelei mele ignoră bătălia dintre arome și strigăte. O doam­nă blondă, zîmbăreață și cu un copil cu păr roșcat în brațe îmi cere trei sute de grame. Îl întreb pe micuț cîți ani are, dar în loc de răspuns primesc niște priviri încurcate. „Nu știe românește”, spune tînăra mămică și îl ajută să numere pe degete în ungurește . În cele din urmă îmi arată trei degețele grăsune, însă ex­pre­sia nedumerită de pe chipul lui mă face să renunț la al­te întrebări.

Deasupra „Aleei Litoral” din Costinești norii nu se formează din vaporii ridicați de soare, ci din aburii „clătitelor uriașe” și ai hamsiilor care se curbează în tăvi sub greutatea privirilor, cînd pofticioase, cînd disprețuitoare. „Strada foamei”, așa cum îi spun unii, este una dintre cele mai aglomerate din toată stațiunea. Tarabele, magazinele cu haine și fast-food-urile aproape infiltrate unele în altele amintesc de un complex chinezesc. Cei dornici de plajă care trec pe aici sînt conduși de o fanfară de strigăte ale vînzătorilor care încearcă să atragă clienții în cel mai original și zgomotos mod. Pe „Strada foamei” e greu să-ți ții poftele-n frîu.

„Pot lua unul să îi dau să guste și dacă îi plac cumpăr o porție?”, și domnul cu mustață ia o hamsie și o lasă în jos. Nu văd pe nimeni lîngă el, dar cînd mă aplec peste tejghea observ un cîine maro care mol­făie pofticios peștele. E același cîine care își petrece zilele cu nasul lipit de trotuar, însă pînă acum nu l-am văzut aspirînd decît bucățile de piept de pui căzute de la shaworma.

Un tip înalt, slab, cu părul blond dat pe spate și tuns pe margini îmi arată cu un deget spre hamsii. Îl întreb dacă știe engleză sau franceză și dă din cap că nu. Îi arăt farfuriile mari și mici și îi las să aleagă ca la alba-neagra, dar îmi face semn să aștept și pleacă. Vorbește cu un alt băiat, se întoarce și îmi spune arătînd din nou cu degetul spre tavă: „hamsii”.

Co­lega mea, care a venit să mă ajute la servit, pufnește într-un rîs ironic și îmi șoptește la ureche, „credeam că a venit să cumpere castraveți”. Îi pun o porție, îl întreb dacă e suficient și dă afirmativ din cap. Într-un moment ca acesta mă bucur că nu vînd clătite și nu sînt nevoită să înșirui pomelnicul de dulcețuri.

Autor:

Ana-Maria BUCUR

Redactor-șef la Opinia studenţească, studentă în anul al treilea la Departamentul de Jurnalism și Științe ale Comunicării.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top