Pisicile de pe cărarea Fundației

Pentru muncitorii neobosiți de la Fundație, termenul „poluare fo­ni­că” este irelevant. Asta ți-o pot confir­ma atît studenții care împrumută în­că de la prima ora a dimineții vreo car­te de la BCU cît și pe acei în­cer­cănați care ies la 2.00 noaptea din CCS.

După amiază, șantierul sea­mă­nă cu o sce­nă uriașă de teatru cu mimi colo­rați în salopete portocalii și verzi, ce-și mișcă frenetic mîinile prin aer. Se pa­re că mai toți au uitat că nu se pot au­zi, și oriunde pri­vești, îi observi cum își abu­zează vo­cea prin în­ju­ră­turi precum o so­prană ce își în­căl­zește glasul înain­te de spectacol. Mașinistul de ser­viciu e ’nea Mi­ti­că, care, cu o țigară în gu­ră și un fes de sub care abia se disting o­chii, o­pe­rea­ză o drăcovenie ce sfă­rî­mă be­ton, făcînd să se ridice un strat dens de praf. Se joacă cu mă­ie­s­tri­e cu ma­ne­tele mașinăriei galbe­ne și nu pa­re să-i dea prea mare aten­ției co­le­gu­lui său de mai în față care pare des­tul de panicat. „Bă, mai sca­de, doar nu vrei s-o faci praf și pe asta!”

Pe ritmurile lui Paganini

De cealaltă parte a străzii, un mun­­­citor dă o probă de parkour într-o în­cer­care de a ajunge către ceilalți colegi ai săi, cu o bucată de sendviș prinsă între dinți. O mișcare greșită și o bu­ca­tă de salam dă să-i fugă printre feliile de pîine, însă reușește să o prin­dă în ul­tima clipă. Revenind lîngă ceilalți, se ali­nează și încep să discute pla­nul de bă­taie. Și cum planul trebuie să fi fost foarte complex, gaș­ca se spar­ge abia după încă vreo ju­mătate de oră. În a­cest timp, muncito­rii nu ratează nici o fa­tă ce tre­ce pe drumul improvizat dinspre stația de tramvai.

Zgomotele parcă s-au mai liniștit, în­tru­cît o parte din mo­toa­re­le mon­­ș­tri­lor ta­tuați cu „CAT” au luat o pa­u­ză din „tors”. Nefiind la fel de grațios precum o felină, un excavator sapă fu­rios, în timp ce restul „ar­tiș­tilor” dau la o parte pămîntul. To­­t­odată, ca­mi­oa­nele se plimbă dus-întors clipă de cli­pă, cu tot felul de ma­teriale burdușite înăuntru, pe care șanteriștii le pun spre folosință fără milă. Nu mai aștept mult pî­nă ce observ pe unul dintre șoferi cum se ia la ceartă cu unul dintre lu­cră­tori, de­oa­rece acesta din urmă era să ajun­gă sub roțile gigantului. Însă con­flictul se consumă rapid, căci ei nu pot irosi tim­pul și se trece din nou la trea­bă.

Deși mă așteptam să văd și pe vreun le­neș care să doarmă pe undeva, sînt surprins să-i văd mai pe toți muncito­rii cum se stră­du­iesc, înce­r­cînd mai mult ca sigur să de­pă­șească performan­țele chi­nezilor de la Palas. Asta, dacă nu trece vreo tî­nără grăbită să ajun­gă în stație.

Iulian BÎRZOI