La teatru, publicul primește îmbrățișări

Cum ar fi să fii nevăzător timp de 60 de minute? Actorii trupei de teatru „Labirint Introspect” arată că o piesă de teatru trebuie simțită și privită doar cu „ochii minții”, fără a fi nevoie de decor sau costumații și nici măcar de simțul văzului, căci nu puteai vedea ceea ce se petrece în jur. O coadă se creează în fața hangarului de la Aeroclubul „Alexandru Matei” din Iași, sîmbătă, 25 mai. Cîțiva voluntari așteaptă lîngă ușa întredeschisă prin care nu se poate zări nimic, lumina fiind obscură. Fiecare participant este legat la ochi cu o fîșie de material de culoare mov, iar o pereche de mîini îi ghidează înăuntru.

Odată așezați pe scaune, un sunet de gong se aude și un val de aer rece se resimte în toată încăperea. Peste tot în jur se aud șoapte nedescifrabile, iar după secunde bune de așteptare, o voce stridentă răsună în hambar.Una dintre actrițe povestește despre teatru, cum trebuie „să fie simțit doar prin suflet”, iar în acel moment o mînă caldă atinge ușor pieptul spectactorului și este ținută acolo preț de cîteva momente. Nu după mult timp, fiecare participant simte o îmbrățișare puternică, brațele cuprinzîndu-i spatele și umerii.

În scurt timp, cele patru elemente ale naturii sînt evocate, așadar apa, vîntul, focul și pămîntul sînt resimțite, rînd pe rînd. Așezați pe scaunele spre care se lasă ghidați la început, spectactatorii simt picăturile de apă atunci cînd sînt îndemnați să își imagineze că se află în mijlocul naturii și privesc cum primii stropi de ploaie se așază pe pămînt. Mai apoi, frigul se așterne peste ținutul imaginar și atunci o pereche de mîini nevăzute îți cuprind palmele și le încălzesc ușor, prevenind potopul care urma să vină.

După ce nimeni nu mai simte picăturile de ploaie, se aude o voce de băiat care spune că el este vîntul. Continuă prin a spune că va „strica părul frumos al domnișoarelor”, iar în acel moment, fetele sînt ciufulite rînd pe rînd, ca mai apoi o pereche de brațe să le cuprindă într-o altă îmbrățișare caldă. „Îmbrățișarea ține adăpost de frig”, spune vocea care se prezintă drept vîntul neprietenos. Tot ca acoperămînt împotriva vijeliei apare focul care este simțit pe pielea participanților printr-o mînă care le mîngîie ușor unul dintre brațe. După atmosfera rece, apare primăvara și căldura, pe buzele celor aflați pe scaune fiind simțită o bucată de măr pe care fiecare este sfătuit să o accepte.

Deși uneori nu există un context în care mîinile să atingă spectactorii, acestea se opresc totuși pe spatele și umerii lor doar pentru a-i relaxa. Vocea ascuțită care răsună la început revine spre final și aseamănă sufletul omului cu o floare pe care fiecare dintre persoane o cultivă așa cum simte. „Floarea ta este importantă pentru că îți petreci mult timp să o faci să înflorească”, sînt șoaptele pe care le auzi înainte să ți se deschidă podul palmei, iar înăuntrul ei să fie pusă o bucățică de hîrtie. Cînd o voce șoptește la ureche participanților că își pot scoate fîșia cu care sînt legați, în palmele tuturor se află o hîrtiuță cu o floare de gălbenele.

Text scris de Ioana DOLEANU