La hanul fără apă

Poate-o să te întrebi de ce, trecînd seara pe lîngă vechiul cinematograf Da­cia, în Alexandru cel Bun, oamenii par nițel aburiți. Și nu duminica, în zi de sărbătoare, ci drept în inima săp­tă­mînii. Și nu cînd e noapte tare, ci de pe la 5-6, cînd se-ntunecă calm și în­cepe-a mirosi a băutură de pe băncile din parc.

La nea Emil e lumină toată ziua și exact cît trebuie să fie noaptea. Ușa e grea și de pe ea se desprind fărîme de vopsea albă, dar mușteriii o împing for­țos ca să dea de căldura dinăuntru și de luminile oglinzilor care tapetează ta­va­nul și-un perete. Pe ușă scrie mare și ruginit „BAR”, fără pic de înfloritură. „Nimic așa, «de efect». Numa’ scris ma­re, să se-nțeleagă”, îmi zice nea Emil, patronul și barmanul crîșmei afundate în zidurile unui bloc turn. M-așez în a­pro­pierea scîndurii lăcuite care por­neș­te, pe lîn­gă perete, de la intrare pînă-n capătul ce­lă­lalt al încăperii. „În alți ani era așa plin că mă ajutau tot ei să strîng sticlele.” Acum sînt vreo patru clienți, unul mai durduliu, altul mai supt la fa­ță, dar toți cu obrajii aprinși de-o boa­re dulce de vin ori cu buza de sus în­mu­iată în spumă amară de bere.

Mai curge cîte-o idee ingi­ne­reas­că la fiecare gură de bere și pe unul din ei, Achim, îl apucă nostalgiile de pe vremea cînd lucra la Uzinele „Faur” din București.

Barmanul e tînăr numai cînd în pra­gul ușii apare Gheorghe, un bărbat firav la trup de vreo 70 de ani, care se-așază-n capăt, lîngă bolta cu per­dea din ciucuri de lemn. Nea Emil stă de vorbă cu alți doi clienți despre cum ar trebui refăcută „pasarela ceia dinspre gară”. Mai curge cîte-o idee ingi­ne­reas­că la fiecare gură de bere și pe unul din ei, Achim, îl apucă nostalgiile de pe vremea cînd lucra la Uzinele „Faur” din București. „Hai, uăi Achime, că stai de dimineață aici și te-nveți. Mai plim­bă-te, mai vină ’napoi, eu-s aici doar”, îl izgonește nea Emil. „Dapăi eu stau aici cît e nevoie, numa’ să fie oameni. Dacă-i alint, mi se urcă-n cap”, îmi explică el, nu cumva să mă tem că mă dă și pe mine afară.

Clienții-s fideli, îl știu pe nea Emil de 15 ani, de cînd toarnă în pahare și freacă întruna barul. Mai știu și că din cele două frigidere vechi din spatele lui, cel pentru apă e întotdeauna gol și vinul nu-i niciodată îndoit, lungit ori altcumva decît auriu și dulce.

Bărbatul cu șorț burtos se scuză și dă un telefon. „Două de coniac, o na­ve­tă de Timișoara și…atît, las’ c-ajun­ge.” Se-ntoarce degrabă, căci ușa a scîrțîit împinsă de moșneagul care doarme pe banca din față. „Ai făcut rost, moșule, așa-i?”, îl salută barmanul. N-are în­co­tro, îi numără leul și-i toarnă o țuică scurtă, care miroase din colțul meu. Mai iau și eu o gură de bere, nea Emil șter­ge apăsat barul și adună apoi paha­re­le, gîlgîind de pe funduri cîte-o gură de licoare răsuflată.

E cald, oglinzile ne țin de urît și din cutia mică a televizorului arde-o po­pulară cu tîlc: „n-aș mai be’ că nu dă bine, da’ vinu’ trage la mine”.

Anca TOMA