Iubirea are gust de mango

„Noi nu sîntem actori. Am făcut doar un experiment”, le spune un bă­iat brunet adolescenţilor care stă­teau în faţa lui, nedumeriţi în legătură cu ceea ce se întîmplase în urmă cu cîteva minute. În spatele Galeriilor „Pod-Po-gor”, trupa „Introspect” joacă o piesă de teatru puţin mai neobişnuită. Piesa „Anti.Dot Senzorial”, jucată la festivalul „Șotron. Tîrg de cărți, jocuri și distracții”, a adunat cîteva fete şi băieţi, care stau pe scaune fiind legaţi la ochi cu eşarfe multicolore. Cei din trupa de teatru se învîrt de jumătate de oră în jurul lor şi le şoptesc la ureche cîteva cuvinte cheie pe care le desprind din textul pe care îl recită o fată blondă şi scundă. „Oare ce este iubirea?”, întreabă aceasta, iar la u­rechile participanţilor nu se aude decît cuvîntul „iubire” repetat înconti­nuu. O fată brunetă cu părul scurt în­cearcă să îi facă pe participanţi să „guste iubirea” şi le întinde să mi­roasă şi să guste cîte o căpşună sau un frunct de mango. O alta îi mîn­gîie cu cîte un trandafir pe faţă, pe picioare şi pe mîini ca să „simtă iubirea”, iar un băiat le pune căşti la urechi ca să „audă iubirea”.

O doamnă care iese din clădire perturbă atmosfera cu nişte tocuri deranjant de zgomotoase şi o voce piţigăiată. I se face semn să tacă din gură şi să meargă mai încet, dar răs­punde agresiv şi îşi continuă drumul spre ieşire cu mai mult patos spre dezamăgirea celor din trupă. Cuvîntul „cărţi” este acum descris ca nişte pagini răsfoite la urechile celor le­gaţi la ochi, iar „eliberarea” se simte sub forma unui smoc de iarbă pus pe capetele celor din public.

Curios să vadă ce se întîmpla în spatele galeriilor, un băieţel blond cu tricou galben stă cuminte în spa­tele celor de pe scaun şi zîmbeşte şme­chereşte lăsînd să i se vadă lipsa celor doi dinţişori din faţă. Văzînd că trebuie să facă linişte, se plic­ti­seşte des­tul de repede şi pleacă. Apuci să îl vezi mai tîrziu la masa „Clubului de criminalistică pentru copii”, unde trai-ner-ul Irina Obrocea îi învaţă pe aceştia cum să descopere amprente. Atenţi, să nu facă nicio greşeală, picii se dau cu cremă pe mîini, le lipesc pe foaie, le amestecă între ele, iar apoi cu nişte pensule şi culori magnetice îşi des­coperă unul altuia amprentele.

La spectacolul senzorial băieţii şi fetele îşi dau eşarfele jos şi se încruntă cînd soarele apare de du­pă cîte un nor. Stau cinci minute să se obiş-nuiască cu lumina, iar lîngă ei, pe scaun, cei din trupă au pus un jurnal. „Puteţi să scrieţi tot ce simţiţi sau aţi simţit în acel moment, ca un feedback, să ne spuneţi ce trebuie să îmbunătăţim. Niciodată nu am lucrat cu un public atît de mic, ca vîr­stă”, se scuză un băiat brunet cu plete. Tragi de timp şi după ce vezi că nimeni nu doreşte să scrie în jurnal, cobori spre stradă unde copiii deja au început să deseneze, cît mai artistic cîteva şotroane numai bune să sari de la unu la zece printre pătrăţele colorate.