Cum se spune „mită” în italiană?

Holurile corpului G sînt un buchet lingvistic. Italiană, franceză, puțină arabă și cele mai ciudate accente ro­mâ­nești formează un ames­tec pe care nu te-ai aștepta să îl gă­seș­ti într-un singur loc. Antonio se rupe de grupul de prieteni cărora le promite că se vor re­în­tîlni diseară și vine grăbit înspre mi­ne. „Repede că mă așteaptă doamna profesoară la cursuri”, îmi spune preci­pi­­tat într-o româno – engleză cu accent itali­an, „limbă” în care insistă să vorbim „că doar de asta am venit aici, să învăț română”.

Nu mă lasă să-mi expun discursul meu pregătit în­de­­lung și mă avertizează: „Vezi că eu nu sînt chiar student. Învăț română, dar eu am terminat universitatea în Ita­lia. Am venit în România cu un program eu­ropean și predau italiana la Școa­la 15”. Se scarpină încet după cap. Nu înțelege încă de ce vreau să vor­besc cu el, dar începe să îmi spună tot ce crede despre locul în care a ajuns: „într-un fel, românii semănă mult cu italienii. Sînt mai la nord dar au su­fle­tul mai aproape de noi decît de ger­mani sau austrieci”.

Cînd s-a uitat pentru prima dată pe hartă și a văzut unde-i România, recunoaște că a avut cîteva emoții. „M-am speriat cînd am văzut cît de departe trebuia să plec de familie”.

Liniștea din Copou

Doi studenți în întîrziere se reped pe hol pe lîngă noi. Îi salută și îi ur­mă­­rește cu privirea, amuzat. „Băieții sînt din Franța. Au venit de o lună de zile și încă nu s-au obișnuit. Eu am aproape trei luni de cînd sînt aici și cred că mi-a fost cel mai ușor. Vin din Napoli, un oraș «pericoloso», periculos nu? Noaptea, dacă ieși pe stradă sînt persoane care te opresc și te jefuiesc. Aici nu am văzut așa ceva, e o lume foarte linistită”.

Pe neașteptate, se apleacă după ruc­sac și, după cîteva secunde de cău­ta­re, îmi arată o legitimație de cămin: „da’ știi ce nu îmi place deloc? Corruzione, corupția. Nu zic de cele mari, ci din astea mai mici. Am stat o lună în cămin și am văzut băieți care dădeau o sticlă de whisky la portar ca să stea cu cineva peste noapte, în loc să plătească taxa”.

Nu mă lasă însă să plec pînă nu îi explic de unde vine curiozitatea mea. Îl privesc încurcat și îi spun simplu că nu înțeleg de ce străinii au părerea asta bună despre o țară pe care mulți ro­mâ­ni o disprețuiesc. Îmi răspunde zîm­bind, în timp ce fugea spre cursuri: „eu sînt cumpătat în vorbă de felul meu, dar chiar este o țară și un oraș frumos”.

Cătălin HOPULELE