Cu patentul la amanet

De cum intru, un bărbat în că­mașă albă îmi dă un „bună ziua” gră­bit și își coboară privirea înapoi la inelul de aur pe care îl analiza cu grijă pe toa­te părțile. „Cum 14 karate? Dom­nule ce credeți că sînt pentru prima dată aici? E de 18, îl cîntăriți ca pentru 18 karate!”. Și după ce îl mustră pe domnul de la casă, îi zîmbește cu subînțeles fetei care o însoțește.

Denisa, fata care îl dojenește pe bărbatul din spatele geamului, spune că pe ea nu o păcălește nimeni. A ama­­netat aur de mai bine de patruzeci de milioane în vreo patru magazine de amanet din Iași și mai are „vreo 3 perechi de cercei și inelul cu broască țestoasă la ea în oraș”, așa că știe cum stă treaba cu karatele. Iar tînărul îi dă dreptate și îi întinde o sumă de bani care o mulțumește. Chiar înainte de a apăsa pe clanță, Denisa vede o bră­ța­ră cu inimioare atîrnînd în mîna unei doamne. Vădit interesată, se răsu­ceș­te în botinele cu tocuri cui și se apro­pie de doamna care trata cu băiatul de la casă. Femeia îi spune că vrea 2 mili­oa­ne jumătate și nu îi trebuie „nici prelungire, nici nimic” pentru că nu o mai vrea înapoi. Și înainte ca băr­ba­tul care cîntărea bijuteria de zor să ia o decizie, Denisa spune precipitat „v-o cumpăr eu!”. Fata părăsește ama­netul fericită, cu un inel mai pu­țin pe de­ge­tele-i lungi și subțiti, dar cu o brățară nouă pe care prietena ei i-o prinde repede în jurul încheieturii fine. Cu zornăitul brățării ei aurii și cu bătăile cadențate de tocuri pe gresia albă, fa­ta iese cu toată veselia ei din magazin. Și ai crede că pe oa­meni îi împinge nevoia pe ușa amanetului, dar nu și pe ea. Doi băieți își așteaptă cuminți rîndul și analizează unitatea centrală-gigant așezată pe masă, lîn­gă un sistem audio și monitor. „Frate, e mai puțin de 7 milioane și uită-te la ea, zici că e avion! Și ce cooler mare, par­că e ventilator! Față de daradaica lui Mihai”. Dincolo de geam, în spa­tele bărbatului care evaluează bu­nu­ri­le sînt trei rafturi pe care zac zeci de laptop-uri în huse încă.

O studentă cu buze de culoarea vi­nului îi tot ara­tă prietenului ei un inel de logodnă cu o piatră mare care strălucea printe brățări Versace, ghiuluri și cruci mari de aur. Dar el o ignoră și privirea îi alunecă de pe un iPod pe un Black­berry „la 4 milioane și n-are o zgî­rie­tură”. Bărbatul de la casă îmi po­ves­tește că cineva a amanetat deunăzi un acordeon „și știți că astea-s scum­pe, dar l-am luat nu­mai pe un million jumate”. Ten­sio­me­tru, aparate de ras, viori, mini-frigidere nu e nimic care să-l mai mire de cînd lucrează la casa de ama­net din Tudor Vladimirescu.

Nici nu știi dacă să rîzi cînd vine un om să-și amaneteze patentul. Într-o zi cineva a încercat să-și amaneteze via­ța. Nu știm dacă a glumit sau i-a pro­pus vreo Denisa un schimb convenabil, pentru că băiatul de la casă nu știa să evalueze bunul de data asta.

Ramona BALABAN