Calificările, în sistem binar

Rețeta este destul de simplă. Nu­meri toți participanții adunați, joi la prînz, în Club Viper. Apoi îi îm­parți în patru grupe, și constați că ești singura fată de acolo. Afli că tenisul de masă astăzi nu se joacă pe echipe, ci individual. Dacă mă uit în jur, fiecare-și evaluează adversarii, care încet, care cu voce tare, ori ară­tînd cu degetul. Se știu între ei, pen­tru că sînt toți studenți la informatică. Mai tîrziu aflu că, în afara profesorului de engleză și a cîtorva mas­teranzi, restul participanților sînt în anul întîi.

Atmosfera de pregătire a compe­tiției este serioasă. Băieții se antrenează pe rînd pentru campionat la fie­care dintre cele patru mese, jucînd cîte un set mic de fiecare. Re­gula este ușoară: cîștigătorul ră­mî­ne la masă. „Nu mi se pare co­rect așa, în felu’ ăsta cel care știe se încăl­zeș­te, iar cel care nu știe nu mai poate exer­sa!”, se plînge de zor or­ga­ni­za­to­rilor un tînăr îmbrăcat cu că­mașă și costum. În jurul fiecăreia din­tre cele patru mese de tenis stau pe tușă co­men­tatorii de ocazie. Cînd joacă altci­neva, loviturile nu sînt su­ficient de puternice, reverul nu a fost dat sufi­cient de bine, efectul cu­tare nu trebuia să iasă așa. Însă atunci cînd ur­mează rîndul lor, paleta este cea care-și primește toate în­ju­ră­turile.

Cîștigătorii se știu

„Nu-i foarte greu să anticipăm cine o să joace finala, îmi șoptește unul dintre colegi. Ăia doi, care-au venit cu paletele de-acasă. Bă­trî­nu’, tipul ăla blond și cu celălalt, bru­net, cu freză, foarte relaxat. Ăștia fac de performanță, au experiență”, iar bă­iatul zîmbește și dă din cap, ca și cînd și-ar aproba mulțumit propriile previziuni.

Într-adevăr, cei doi au precizie și rapiditate, iar dacă vrei să ur­mă­rești mingea mai mult de trei lovituri riști să amețești. Cîștigă fiecare dintre ce­le șase reprize fără să se obosească prea tare, calmi și destinși. Pentru că au fost repartizați în grupe diferite, pare că jocul colegilor îi cam plictisește. Profesorul de engleză îi zi­ce, la sfîrșitul rundelor preliminarii, u­nu­ia dintre ei: „Nu prea ai adversar!”. Iar paleta băiatului arată la o altă masă, unde sportivul privește cu admirație. „Ba am, domnule pro­fesor. Uitați-l!”

Aici, la olimpiada informaticie­nilor, scorurile și le ține fiecare din­tre jucători în parte. De cum s-a dat startul jocurilor, organizatorii au dis­părut. Ei sînt dispersați printre gru­pe, unde joacă alături de colegi. Pro­fesorul, îmbrăcat ca și cînd tocmai ar fi ieșit dintr-un amfiteatru, cu că­mașă, cravată și costum, îmi spune, învîrtind paleta printre degete, că ar fi fost frumos să se fi calificat și o fată. „E drept, nu erau prea mari posibilități”, rîde amuzat de si­tu­a­ție. Și, deși calificații se știu după pri­me­le trei seturi, cei care n-au plecat să recupereze laboratoare încă mai joa­că. Așa, „ca măcar să terminăm de com­pletat tabelul”.

Livia RUSU