„Ai să dai samă, doamnă”

„Păi da’ cum doamnă să faceți așa?” o apostrofează doi bătrînei pe o femeie ce și-a pus fetița să vîndă mărțișoare la un leu, care, dacă ar fi să te iei după scrisul de pe cutie, au fost făcute de mîinile micuțe ale acesteia, după ce s-a întors acasă de la grădiniță. Ceilal­ți trecători de pe Lăpușneanu sînt nepăsători și se îngrămădesc la tarabele meșterilor, acompaniați de muzica de acordeon a unui țigan din fața Cafenelei Vechi.

Mărțișoare la kilogram

Chiar lîngă cortul de sub care vînd două educatoare, un domn cu barbă albă și stufoasă privește dezamăgit și cu ochii umflați a somn cum oamenii trec prin fața sa, se minunează de produse, însă după ce află prețurile doar mulțumesc și pleacă mai departe. Nea Eugen nici nu-și mai amintește de cînd s-a apucat de făcut mărțișoare sculptate cu precizia unui chirurg în bucățele mici de lemn, însă îmi spune că a pus suflet în fiecare. Îl întreb de unul pe care pare să aibă pictat un copac gol, de toamnă, cu niște ramuri vrednice pentru a fi pus în fața unei case de vrăjitoare. Moșu știe că n-am destui bani cît să-l cumpăr, și-și întoarce privirea către o țigară pe care și-o aprinde; „Cît stau la fiecare depinde de lemn și de modelul pe care vreau să-l fac”, îmi spune acesta așezîndu-se pe un scaun din plastic, evitînd să se uite la mine.

La cîțiva pași distanță, lui tanti Maria îi face plăcere să-i zîmbească fiecărui trecător și să le dea sfaturi în legătură cu ce-ar trebui să le cumpere celor dragi, vîntul de afară neputînd să egaleze mîndria femeii pentru fiica sa, care a și creat minunățiile de pe masă. „Dacă ați zis că domnișoarei îi place albul și albastrul, uite broșa asta. Iar inelul ăsta se potrivește perfect. Sau uite pandantivul ăsta cu cheițe de ceas. E unicat, sînt sigu­ră că i-ar plăcea”, îmi recomandă femeia, adîncindu-și mîinile în buzunarele unui palton prăfuit.

La ultimul cort dinspre clinică, nea Costică „Curelaru” ascunde repede sticla de Noroc în spatele unor cutii, cît îi arată unui domn niște curele. Specializarea bătrînelului sînt mărțișoarele din piele, iar pe un mic afiș citesc că le pot cumpăra la bucată, pahar, kilogram sau chiar litru, găsindu-se cîteva chiar și pentru „cîini, căței, dulăi, și alte ja­vre”. Undeva pe jos, printre petice de piele îl văd și pe Gigel, un pietroi de vreo cîteva kilograme, frate cu Pandele, care stă la cîteva palme distanță. Tanti Eugenia, soția lui nea Curelaru nu-mi poate explica prea bine ce e cu Gigel, spunîndu-mi că nu a fost ideea ei, și mă trage către niște mărțișoare în formă de floare, așezate în cutii de pizza și de prăjituri.

Însă nici ea nu prea are chef de vorbă și își mai strînge o dată baticul în jurul urechilor în timp ce fugărește o cerșetoare; „da’ ce, tu nu vezi că eu vînd mărțișoare cu un leu? De unde vrei să-ți scot ție o pîine acuma? Hai huș, huș!”. Nu e mulțumită nici de curelar, care încearcă să vîndă o piele cu cinci lei. „Bă tu ai înnebunit?” exclamă aceasta supărată, ridicînd o mînă la șold, însă în zadar căci nea Costică mai scoate un rînd de cu­rele. „Uitați, astea simbolizează dragostea și prosperitatea”.

Iulian BÎRZOI