Vînătorul frate cu lupul

1001 de chipuri Niciun comentariu la Vînătorul frate cu lupul 0

„Paznicul de vînătoare are grijă de vînat, de liniștea lui, de hrana pe timpul iernii sau cînd e secetă și de adăpost” spune Florin Iluc, un băr­bat de înălțime medie, bine în­che­gat, cu părul odinioară negru, acum gri­zonat și pe chipul căruia e desenată în tușe groase o mustață care însă în­că poartă culoarea din tinerețe. Are „șobolan la nas”, cum mai rîd prie­te­nii săi de cînd se știe, iar acum cîți­va ani cînd și-a dat-o jos nu mai era recunoscut de nimeni.

Pasiunea pentru vînătoare o are din copilărie, cînd cutreiera pă­du­ri­le din jurul Mestecănișului, unde a crescut. Abia în ’99 însă a partici­pat pentru prima dată la hăituit vî­na­tul, ca gonaș (n.r.: persoană care fu­gărește vînatul spre vînător). A­tunci era gardian public și a fost lu­at de șeful său care i-a simțit microbul pe care toți vînătorii îl au în sînge.

Abia în urmă cu cinci ani, cînd a reușit să strîngă bani pentru o puș­că, și-a văzut visul îndeplinit. La scurt timp după aceea a dovedit tu­turor că iubește animalele, iar vî­nă­torii l-au recomandat pentru slujba de paznic de vînătoare. „Am dor­mit de multe ori în cîmp sau prin pă­dure ca să prind braconieri, dar nu am privit-o ca pe o povară. Na­tu­ra are frumusețea ei, iar lipsa con­for­tu­lui nu o face deloc mai urîtă”, spu­ne cu convingere vînătorul cu nor­mă întreagă.

Înainte de privatizarea fondu­ri­lor de vînătoare, pădurarii se îngrijeau de jivinele din codri, însă aceș­tia nu puteau mereu să ocrotească și animalele și copacii. Atunci au pă­șit pe scenă asociațiile vînătorești ca­re au delegat persoane care să ape­re necuvîntătoarele din pădure.

Cîinele, pușca ciobanului

E serios cînd vorbește despre să­nătatea vînatului, despre respectul cu­venit acestuia și despre frumu­se­țea lui. E ca un profesor pasionat de meserie, însă în loc de copii are în grijă iepuri, căprioare și mistreți, iar cînd vorbește despre braconieri, fa­ța senină de pînă atunci se întunecă ase­meni unui nor prevestitor de ploa­ie. „E rău că ei vînează fără să gîn­deas­că. Ucid cînd animalele sînt în pe­rioada de gestație sau cînd sînt slăbite. Nu le dau nici o șansă”. Nu s-a confruntat însă ni­cio­dată cu bra­conieri veniți cu ar­me de vînătoare, ci doar cu țărani sau cio­bani cu cîini. „Au ogari mai scumpi de­cît o armă de vî­nă­toa­re. Îi cumpără cu banii pri­miți ca sub­venții de la stat pentru pă­mînturile lor. E greu să-i prinzi pen­tru că ori­ci­ne poate avea cîine”. Un alt pericol sînt cei aduși de hingheri din ora­șe și pă­ră­siți în marginea pă­durilor. Nu de pu­ține ori a fost nevoit să-i îm­puște cînd aceștia atacau vî­natul. „Mă doare inima că și ele sînt animale, dar ce să fac? Me­se­ria mea e să apăr cea mai veche ocu­pație a omu­lui, iar cîini nu putem vîna”.

Andrei MIHAI

Autor:

Opinia Studențească

Revistă săptămînală de actualitate, reportaj și atitudine studențească, editată de studenți ai Departamentului de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”.

Adaugă un comentariu

Etichete:

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top