Unde ni se dreg tălpile

În Alexandru cel Bun, în coasta unui parc pe care-l zărești de la bulevard, e-o cămăruță plină de mește­șu­guri mărunte. Pingele, fețe de toc, fîșii mari de material tuciuriu pe care le calcă mai tîrziu zeci de picioare ce urcă pra­­gul în atelier. Picioare purtate de figuri schimonosite, fiindcă „oame­nii nu mai zîmbesc, îi vedeți? Rîn­jesc chinuit, cu greu”. Florin Coșuleanu are, însă, destul surîs și destulă co­pi­lă­rie pe chip cît pentru toată lumea care îl găsește așezat în boxa lui cu scule, în fiecare zi.

Afară e-un frig de primăvară ră­tă­cită pe drum. Ușa e deschisă și neo­nul care-i stă deasupra capului, înăuntru, albește intrarea ca o pată curată prin­tre pungile cu cizme. Ochii lui nea Flo­rin salută, în vreme ce mîinile frumoa­se așază, pe-un stender de fier tocit, o ciz­mă roșie cu talpă subțire. Are aproa­­pe 53 de ani și meșterește de doi la mar­ginea blocului, însă e cizmar de-o via­ță. Adică din ’77, de cînd s-a apucat de școala profesională, la UCECOM din Iași. Purtat din școală prin atelierele maiștrilor, cizmarul își amin­teș­te cum i s-a bă­tucit viitorul de-aca­să, din Bo­to­șani, cînd tatăl a că­u­tat să-l dea la o școală, să-nvețe o me­se­rie, să mă­nîn­ce de pe ur­ma ei. „«Un­de să-l bă­găm noi pe bă­ietul ista?» O rămas să mă duc la «Cro­i­to­rie, haine de piele». Cînd m-am trezit, după vreo lună de zile, eu eram la ciz­mărie, iară ciz­mă­ria mie nu-mi plă­cea defel.”

Are aproa­­pe 53 de ani și meșterește de doi la mar­ginea blocului, însă e cizmar de-o via­ță.

L-au chemat înapoi acasă. Dar nea Florin nu era om care să lase pantoful în drum și să se-ntoarcă fără di­plo­mă. Așa că a rămas, îmi spune în vre­me ce taie într-o bucată de cauciuc gros și, ca-ntr-un calup de unt, își adîn­ceș­te două degete într-un capăt de sticlă plin cu prenadez și netezește cu el căl­cîiul cizmei grena. Pe peretele care dă spre parc, pe dinăuntru, atîrnă di­ploma cu pricina. „Meșterul” ar fi vrut să fie mecanic auto, însă cel mai a­proa­pe de mașini a ajuns făcînd școa­la de șoferi. „Am lu­crat ca șofer în ar­ma­tă, la Canal, nu­mai că am văzut prea multe accidente în timpul ăla, prea multă moarte. Și mi s-a cam întors su­fletul”. Nea Florin a prins drag de cizmărie, și-a făcut și li­ce­ul. „Am ră­mas cu mai mult după el, ceea ce-i mai bine decît mai pu­țin.”A muncit și-n Germania, într-o clinică de cai, înainte să-și deschidă prăvă­li­oa­ra asta cu miros metalic de cuișoare și lipici. Însă n-a mai putut hălădui prin lu­me, îl chemau de data asta copiii acasă.

Două cizme mărunte de sticlă atîr­nă pe celălalt perete, pline cu fețe de toc cui, maronii, fîșii galbene de metru și fire de praf. La nea Florin intră pînă la șapte seara oameni fel de fel, cu blă­nuri lungi de nurcă, cu sacoșe murdare de pînză și neapărat cu încălțări zdren­țu­ite. Uneori nu le ia bani, indi­fe­rent de hramul pe care-l poartă. „Da­­­că n-au, cînd să poarte cizma? La vară?”. Are ochi albaștri și tineri cizma­rul care în­calță pașii din Alexan­dru, tușește a frig stătut și zîmbește ne­chinuit și c-o vor­bă care-ți calcă pe suflet.