Un șantier pașoptist

Din capătul străzii se aud frînturi de muzică, însoțite de zgomotul sti­cle­lor de bere ciocnite de doi tineri. Str­ăzile întortocheate care duc la fos­ta reședință a lui Mihail Ko­găl­ni­cea­nu se umplu an de an cu case moder­ne. Vechile case ale străzii mai sunt lo­cuite doar de cîte un bătrîn care stă cu­rios la poartă, întrebînd pe fiecare ce caută acolo. Statuia istoricului nu se mai distinge între vrafurile de saci de ciment și bucățile de scîndură. Din 2009, casa nu mai răsună de gla­su­rile curioșilor, ci poate doar de bo­can­cii muncitorilor care își mută us­ten­silele dintr-o cameră în cealaltă, în­cercînd să își isprăvească treaba.

Oricum muzeul nu a mai numărat de­mult pașii celor care îi treceau pra­gul. Cu un aer serios, muzeograful mă poftește să iau un loc pe unul din sca­unele vechi și începe să îmi po­ves­tească. „Înainte să începem reno­va­­rea, aveam zile în care uitam cum e să deschidă cineva ușa”. Singurii ca­re treceau pragul acum doi ani erau co­piii care așteptau ca din orice colț să se ivească un Kogălniceanu. De a­tunci, se mai aud doar rîsetele tineri­lor care vin la terasa din spatele ca­sei, apărută ca o ciupercă după ploaie.

„Introducție” pentru trecători

Cînd păsești în casă te cuprinde acea liniște ca după o furtună care nu a uitat să lase urme. Pereții ei ascund o istorie  zbuciumată, a frămîntărilor și a timpurilor în care se zugrăvea un alt viitor pentru țară. „Îl vedeți așa i­zo­lat și uitat de lume, dar imobilul ăs­ta a fost martorul împlinirii idea­lu­ri­lor de unitate și independență”, spu­ne muzeograful ridicînd degetul par­că a luare aminte. În fosta sufragerie stau tolăniți pe parchet doi cîini care of­tează rareori și care fac ochii mari a­tunci cînd deschide cineva ușa. „Dacă n-ar fi elevii de la școală nu știu cine și-ar mai aminti că există mu­zee. Oricum și ei vin că așa li se spune.”

Muzeograful respiră zi de zi ae­rul casei memoriale și că nu ar face as­ta dacă nu ar fi fost pasionată de istorie dintotdeauna. „Așa parcă îți mai crește inima cînd vezi că bate la ușă cîte un copil cu trei lei în mînă, zi­cînd că vrea să afle despre Ko­găl­ni­cea­nu”. Casa tipic boierească a seco­lului al XIX-lea a funcționat pe parcursul Primului Război Mondial ca o Curte Marțială Militară, lucru care a dus la degradarea imobilului. Restul ca­merelor spațioase sînt goale, a­co­pe­rite cu un strat fin de praf, iar ta­blo­urile poartă o pînză albă, subțire.

Muzeul nu mai reține mirosul ti­pic de învechire, ci îl conservă pe cel al varului abia uscat pe pereții uitați de vreme. Cu o mînă pe clanță, ezit să plec înainte de a mai arunca o jumătate de pri­vire în holul casei. „Nu aveți ce ve­­dea deocamdată, dar vă mai aș­tep­tăm.”

Mădălina OLARIU