Rugăciune cu accent italian

„Crezi că pot sta liniștită acasă ca un om normal?”

„Stați aciuați că se uită lumea la voi”, îi dăscălește răspicat tanti Var­va­ra pe cei doi nepoți de-o schioapă care nu contenesc cu rîsetele și îmbrîncelile. La cei 83 de ani ai săi a venit cu fiica, ginerele și copiii lor de la Vaslui să se închine la moaștele Sfintei. Din ʼ97, de cînd i-a murit soțul, se perindă în fiecare toamnă la Iași „să-mi ispășeasc pă­catele. Crezi că pot sta liniștită acasă ca un om normal? Mă tîrîi mereu pe drumuri”. E îmbrăcată simplu, cu haine împletite sau cusute de mîna ei.

De la amiază de cînd așteaptă să se închine la Cuvioasă le-a explicat fe­meilor de lîngă ea cum se împletește în „bob de orez”, cîte ochiuri pe față și cîte pe dos trebuie să facă pentru a desena diferite modele sau le povestea cum se întîlneau înainte fetele să toar­că sau să țeasă pentru măritiș. „S-au pierdut toate obiceiurile, iar lumea s-a făcut mai rea decît chiperiul”, spune tărăgănat tanti Varvara. Dă din mînă a lehamite și se ridică sprinten de pe scaunul adus de acasă, să vadă dacă mai este mult pînă la capătul cozii.

„Stai mamaie jos că de acum pînă nu se termină procesiunea nu mai ple­căm de aici”, o dăscălește ginerele, cu un ușor accent de italian. Toți cei patru copii și nepoții bătrînei sînt plecați din țară, iar acasă vin rar, cînd patronii se înduplecă și le dau concedii. Cei mici a­proape că nu știu limba română, a­ceasta vorbindu-se din ce în ce mai rar în casa din Italia a familiei de vas­lu­ieni. Vor să se stabilească acolo, copiii au deja doi ani de cînd învață în școlile ita­liene, iar la casă mai au de plătit doar cîteva rate. Nici în concedii nu ar veni, dar dorul de prieteni și de rude nu-i lasă să stea mai mult de un an de­parte de România.

Pe tanti Varvara însă nu o de­ran­jează că își are copiii mereu plecați. „Să fie ei sănătoși acolo și să aibă mîn­care pe masă că eu mă descurc”, spune fe­meia cu încredere. Anul acesta, înainte să vină la Iași, a făcut opt sute de litri de vin, iar strugurii i-a cules și zdro­bit singură. „Păi la iarnă ce am să fac? Nu mă mai doare capul de mîn­care. Un păhărel sau două de vin cu pîine și-mi ajunge”. Nici nu ar avea bani de mai mult. Pensia de la CAP a­bia dacă îi ajunge să plătească lumina, iar de la copii nu acceptă nici cel mai mic ajutor. „E încăpățînată foc baba. Îi mai trimitem pachete și alea nu are încotro și le primește că altfel ar mînca cu pîine tot vinul din beci ”, spune rîzînd Doru, ginerele bătrînei.

Imediat ce amintește de vin băr­ba­tul începe să plescăie din limbă. „Ce ar mai fi mers acum o sticlă. Ne mai în­căl­zeam și noi un pic că muzică văd că avem”, glumește bărbatul făcînd semn spre un grup de femei care cîntau pi­ți­găiat. Comentariul o face pe tanti Var­vara să se încrunte și dă din cap a ne­mul­țumire. „Ia nu mai vorbi prostii și mergi să-mi iei niște cafea de la colț”, îi comandă autoritar bătrîna, ca pe­deap­să pentru vorbele rău­tă­cioa­se.

Aceasta așteaptă apoi să plece băr­batul și îmi zice șoptit că nu l-a plăcut niciodată. „Mi-a păcălit fata și a luat-o la el. Ce era să mai fac? Am mers la po­pă ca să nu trăiască în păcat”. Oftează scurt și apoi începe să zîmbească. „Parcă pe mine nu tot așa m-a luat o­mul meu?”. Se închină apoi încet, mul­țu­mește Născătoarei și-mi zice tă­ră­gănat. „Nu mai am nici eu mult și merg după el. Poate m-o primi și pe mi­ne Dumnezeu la el.”