Supa primordială e încă fierbinte

„Prima dată cînd am intrat la Ludic, ușa aia de-acolo fiind foarte mică, am dat cu capul de pragul de sus” – spune Bobo Burlăcianu și rî­de nostalgic. Era în primul an la Fa­cultate de Biologie, la secția de Eco­logie și Protecția Mediului, cînd și-a dat seama c-ar vrea să încerce să fa­că și teatru. Cum n-a știut sigur încotro s-o ia, s-a dus la Teatrul Lu­cea­fărul la un prieten de-al tatălui său, actorul Gigi Șfaițer, să spună drept dacă „dom’le, are băiatu’ talent sau n-are?”.

Verdictul de-atunci a fost că are, dar posibilitățile de vindecare tea­trală din urma consultării erau doar do­uă la număr – fie începea să se pre­gătească și dădea la Teatru în anul următor, fie mergea să se-nscrie la Teatrul Ludic, unde studenții de la alte facultăți făceau teatru în timpul liber, din plăcere. Știe că n-a stat prea mult pe gînduri și din entuziasmul și dorința lucrului făcut atunci-atunci, a decis clar că vrea să se-nscrie la Ludic. „După ce-am recitat «Mistreţul cu colţi de ar­gint» și-am cîntat «Melodie cu beție», dom­nu’ Aurel Luca mi-a zis că am o voce mică; adică n-aveam vocea gra­vă, de piept, a actorului”, îmi zice Bobo și zîmbește. Îmi spune că i-a spus, apoi, să mai rămînă pe-acolo și că, de fapt, după cîteva luni și-a dat seama că Ludicul nu respingea pe nimeni. Oricine era acceptat și lăsat să stea – studenții veneau, se ui­tau la tot ce se-ntîmplă, vedeau spec­tacolele, asistau la repetiții și abia du­pă toate astea începea totul. „Așa am pățit-o – am intrat în Ludic și-am început să merg seară de seară.”

Aurel Luca, omul care punea la cale tot teatrul studențesc, era, zice Bobo, „un fel de tată iertător” și prin faptul că-i lăsau să facă tot ce vo­iau, se transforma în bucătarul unei „su­pe primordiale” din care se-ncu-metau să guste toți. „Am fost puși de el într-un țarc și așa am învățat unii de la alții – ne-a pus într-un context în care puteam să dezvoltăm ce aveam în noi, fiecare”, își amintește artistul care-a rămas la etajul al II-lea al Casei de Cultură a Stu­den­ți­lor, pe scena mică a Ludicului, o pe­rioadă de cinci ani, pîn-a trebuit să se mute cu Bobi, celălalt membru al trupei „Fără Zahăr”, din care fa­ce parte, la București. „N-am plecat, de fapt, că aș fi vrut să plec, ci pentru că m-am mutat și-am fost nevoit.”

Bobo s-a-ntors la Ludic, după o perioadă, cînd s-a mutat înapoi în Iași. Ultima dată a mers chiar c-un text pe care l-a propus și care s-a și jucat de trei ori. Spune că deși a vrut mult să vină și să facă asta, n-a reușit s-o ducă la capăt, pentru că nimic nu se mai simte la fel, cînd timpul la școala Ludicului ți se ter­mină. Deci, pînă la urmă, Ludicul chiar era un soi de școală alter­na­ti­vă, fără vreo structură. Oamenii erau pur și simplu strînși în același loc, se uitau unii la ceilalți și se simțeau bine. „În materie de teatru, mie-mi place să spun că Ludicul mi-a fost facultate, iar după aia, mai tîrziu, întîlnirea cu Ada Milea și lucrul cu ea mi-a fost masterul.”

Poză din arhiva personală a artistului Bobo Burlăcianu.